Eu aș fi continuat întrebarea cu: „Unul bun?”. Întâmplarea face că văzusem Zaraza, montat tot la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, în regia lui Răzvan Mazilu, de cu totul altă factură decât cel despre care vreau să vorbesc aici și în cu totul alt registru montat, despre care am scris la timpul lui. Întâmplarea face că cele două spectacole au în comun și scenaristul, unul dintre cei mai talentați oameni de teatru din generația tinerilor creatori, Daniel Chirilă fiind și un regizor care a confirmat deja prin câteva ieșiri la rampă excelente din punct de vedere valoric. Deși am avut foarte mari rezerve în legătură cu această producție, mica excursie culturală în orașul lui Nenea Iancu a fost aducătoare de râsete cu lacrimi și bună-dispoziție, adică exact ce trebuie să facă un spectacol de revistă.
Ziua Recunoștinței, un import festiv de sorginte americană, se identifică la nivel simbolistic cu un … curcan; se știe prea bine goana după curcani a americanilor și alcătuirea meniului mesei de Thanksgiving (a patra joi din noiembrie) având ca bază carnea de curcan. Așa se face că în mijlocul scenei este adus cu mare fast un ditamai curcanul, ornat în cel mai kitsch stil posibil. Din el se va înfrupta cu poftă mare parte din trupă, urmele „festinului” consumat în mare grabă fiind îndepărtate din scenă atunci când începe „concursul”. Dar ce legătură este între Thanksgiving și plecarea în China, care dă trama întregului spectacol? Ei bine, aici este cheia întregii montări: Horia Suru a gândit Ziua Recunoștinței ca un pamflet ce vizează lipsa de valori și degringolada din teatrele românești. Daniel Chirilă a reușit să surprindă la nivel de replici multe dintre clișeele și stările de fapt existente în orice teatru din România, fie el bucureștean sau de provincie. Fără tușe grosiere, fără derapaje lingvistice, de pe scenă se fac auzite multe dintre of-urile celor care fac parte din lumea teatrului românesc contemporan, fie ei actori, balerini sau soliști ai unui teatru de revistă. Să nu uităm că la ora actuală noi nu prea mai putem vorbi despre un teatru de revistă de calitate, cu spectacole de ținută, care să delecteze publicul, Fantasio fiind deja amintire, iar ce se joacă astăzi la „Constantin Tănase” e din categoria „mai bine fără”.
Un debut furtunos, cu o Nico cântând impecabil o adaptare a unui hit rock (chapeau bas, Petre Ancuța!), după care încet-încet aflăm despre așteptările și inerțiile unei trupe de teatru. Tipologii diverse de personaje, de la tânăra speranță dornică să se impună, dar să nu facă compromisuri și până la sufleor-ul (care este o ea) intrigată de atenția care i se acordă; evident că avem și o primadonă care e ruptă total de realitate, un el frustrat că e doar soț (nevalorizat din punct de vedere profesional) etc. Toată această paradă de „suflete de personaje” se desfășoară sub ochii spectactorilor sub forma unui concurs, în urma căruia urmează să se decidă … cine pleacă în China. Falsă miză, cea adevărată fiind trezirea la realitate și ieșirea dintr-o inerție debusolantă. Alternanța de monologuri cu momentele muzicale este foarte bine dozată (cu o mică excepție, pe la începutul spectacolului există scena în care ni se prezintă „conflictul” când ai impresia că trenează prea mult totul, că lipsește acțiunea), implicarea activă a trupei de balet și a muzicienilor, inclusiv la nivel de schimb de replici, redarea foarte bine din punct de vedere coregrafic a pamfletului (bravo, Sophie Duncan, pentru felul cum ai reușit să surprinzi specificul românesc!), toate acestea concură la realizarea unui adevărat spectacol de revistă, așa cum ar trebui el să fie acum și aici. Am râs cu lacrimi la momentul „Indiana” asumat în totalitate de Romeo Zaharia, am dansat (cât pe ce să mă ridic de pe scaun!) la momentele de coregrafie, dar cheia de boltă rămâne duetul tanti Cati – doamna Olga! Mihaela Duțu și Rodica Alexandru fac un duet despre care cred că și marele Tănase ar fi vorbit de bine! Fără să pară nicio clipă ridicole, ele redau scenic două tipologii de personaje existente în orice teatru. Sufleorul fără de care orice actor ar fi în mare derivă pe scenă (și nu pentru că nu-și cunosc replicile, ci din cu totul alte motive – poate că ar fi interesant de vorbit vreodată despre ce înseamnă această meserie, de fapt) și solista aflată pe panta descendentă a carierei, cea care nu știe să se retragă la timp (un apropo foarte fin la cei din ce în ce mai mulți actori care nu știu să se retragă când e vremea) sau nu vrea (clipele de glorie îi sunt hrană sufletească) sau nu poate (are un copil pe care trebuie să-l ajute să se afirme, păcat că nu alege și cea mai bună cale de-al ajuta). Cele două au monologuri foarte bine evidențiate, momente de dans și cântat excelent interpretate, dar și momente de cuplu care devin sarea și piperul întregii montări.
Horia Suru a lucrat la acest spectacol cu mulți dintre cei cu care deja are în comun spectacole reușite și de succes (la public, dar și la critica de specialitate). Se simte asta, începând cu muzica (tot aștept un album cu producțiile proprii ale lui Petre Ancuța!), continuând cu coregrafia semnată de Sophie Duncan (cei doi au deja ani de colaborare, deși ea nu este româncă și nici măcar nu locuiește aici, având o carieră internațională de succes) și scenografia lui Romulus Boicu. Fiindcă veni vorba, cred că i-a fost extrem de greu lui Boicu să facă o scenă atât de neprietenoasă! Acesta era și scopul – multe dintre spectacolele românești, dar mai ales cele din zona revistei, suferă cumplit din acest punct de vedere (fie nu sunt bani suficienți, fie nu există oameni foarte creativi, fie ambele). Fără prea multe schimbări de decor, dar cu elemente care marchează foarte bine tipizarea spre care se tinde de multe ori, scenografia concură și ea din plin la realizarea pamfletului.
N-o să spun foarte multe despre trupa secției de revistă a Teatrului Toma Caragiu (rareori am văzut o trupă atât de dezechilibrată din punct de vedere valoric, cu oameni care au ieșit din zona de confort doar pentru că li s-a cerut și care n-au înțeles aproape nimic din ceea ce trebuiau să facă pe scenă), doar că se vede că sunt într-un plin proces de evoluție. Îmi doresc ca acest spectacol să crească de la o reprezentație la alta, dar asta depinde foarte mult de dorința actorilor, soliștilor și baletului de a concura cu toate resursele de care dispun la această creștere. Îmi doresc ca peste o jumătate de an să revăd același spectacol și nu unul deja prăfuit, cum se întâmplă de foarte multe cu producțiile din lumea teatrului românesc.
Ziua Recunoștinței de la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești este un spectacol viu, care are toate șansele să cucerească publicul de orice vârstă, care nu plictisește nicio clipă și de la care pleci cu o stare de bine.