*
La teatru ieri seară la Sf. Gheorghe a fost fain tare. Atipic, progresiv, dur și de neuitat.
Fluid, noi spectatorii ne-am mișcat timp de 80 de minute printre actori, care la rândul lor urmau o coregrafie sculpturală.
În principiu, eu personal duc o viață monotonă. Însă dacă mă uit la viața mea per ansamblu, este un grafic. O histogramă, cred. Despre asta era vorba în piesă. Despre monotonie, normalitate, scufundarea în rutină. Despre încercarea de a ne regăsi și cât de mult ne dorim asta mai ales când goana nebună după obiecte devine inutilă. Piesa încearcă să răspundă la întrebările: cum te alienezi într-un cuplu de cel pe care îl iubești, deși îl iubești, cât de fragili suntem, când e momentul să facem o radiografie exactă a sinelui? Când izbucnește un război într-o țară cu „… stan” sau când moare un cunoscut care știa că viața lui este cuprinsă de o tumoare?
Toate dilemele de mai sus le trăim cu toții într-un fel odată în viață, cred. Trecem prin fel de fel de stări și fel de fel de transformări pentru a ajunge niște oameni compleți. Câtă grijă avem însă de suflet și de inocență, cât mai încercăm să păstrăm bunătatea, cât mai putem să dansăm?
Pe scena pe care aveam acces, m-am plimbat printre poveștile a trei cupluri și istoriile individuale a șase oameni. Situațiile asemănătoare prin care treceau, luptele, dialogurile, certurile, împăcările și despărțirile finale pe fundalul unei plafonări profesionale la umbra unui salariu „mare” au creat călătoria mea ca spectator care la un moment dat, obosit, s-a așezat pe o treaptă care făcea parte din decor fără a deranja decorul.
Tristă piesă, aparte, atipică punerea în scenă. Duritatea adevărului grăit de diverse personaje m-a urmărit tot drumul către Brașov. La ceas de seară, cred că îmi ștergeam o lacrimă dată de vortexul pe care îl trăiam.
P. S. Piesa „Și liniștea are puls” are o coregrafie creată de coregrafa Sophie Duncan, originară din UK și este în regia lui Horia Suru și scenografia lui Romulus Boicu.