Încrederea oarbă. Încrederea nemărginită, nesupusă rațiunii. Fascinație peste pragurile judecății. Tartuffe.
Comedia scrisă de Molière ce a avut premiera în 1664 la palatul Versailles a avut recent avanpremiera la Teatrul de Stat Constanța. Regizorul Horia Suru îmbogățește, pe alocuri, traducerea lui Doru Mareș și o face extrem de actuală. Fără discrepanțe, fără tușe îngroșate și fără să cadă în trivial, Horia Suru reușește să apropie și mai mult textul – și, astfel, și contextul – piesei de zilele noastre. Totul curge extrem de firesc, iar frazarea, pe care unii regizori o ignoră sau o decad în plan secund, este de data aceasta foarte armonioasă.
Astfel, povestea clasică a lui Orgon, tată și cap de familie care-și pierde orice urmă de rațiune în fața farmecelor personale ale lui Tartuffe, un necunoscut erijat într-un „trimis al Domnului” ce-i câștigă inima și, mai mult, un loc important în casa sa, face pași mari dinspre epoca lui Molière către realitatea noastră din ce în ce mai palpabilă. Credința nemăsurată și fără de corespondent în rațiunea pe care familia încearcă să i-o explice îl împinge pe Orgon la fapte periculoase. Nu doar că îl crede orbește pe noul său „cel mai bun prieten” și că îl pune deasupra familiei, dar decide și ca fiica sa, Mariane, care era deja logodită cu Valere, să îi devină nevastă lui Tartuffe. Din acel moment, intriga se întețește, iar amenințările pândesc din fiecare colț al casei.
Distribuția este foarte bine aleasă și ghidată. Lucian Iftime este piosul, șmecherul și iscusitul Tartuffe. Lucian își pune toată naturalețea cu care este înzestrat în slujba acestui rol pe care-l duce la capăt cu încredere, îl condimentează cu doza perfectă de senzualitate pe care o presară cu umor, servitute și ironie acidă. Cu o postură impecabilă și cu un costum care-i scoate în evidență la milimetru figura atletică, Lucian Iftime învârte pe degete complexitatea personajul său descoperindu-i și punctându-i toate nuanțele cu dezinvoltura fascinantă ce-l caracterizează. Reușește să cucerească și să stăpânească, pentru a câta oară oare, scena, făcând deliciul publicului.
O surpriză foarte plăcută a fost Cătălina Mihai pe care am văzut-o pentru prima dată pe o scenă de teatru. Extraordinar de vie, de maleabilă, și tonic de veritabilă, Cătălina face din Dorine un personaj cheie care te cucerește instantaneu. Recunosc, de-abia aștept să o mai descopăr și în alte roluri, este atât de fresh și emană naturalețe prin toți porii, e o bucurie să îi urmărești evoluția pe scenă. Urmează cuplul de îndrăgostiți Mariane (Cristiana Luca) și Valere (Vlad Lință) – frumoși, sinceri și cu poftă de jo(a)c(ă), Iulian Enache care i-a înțeles pasiunea, naivitatea și adorația lui Orgon, Mirela Pană care o portretizează cu o mână sigură pe Elmira, soția lui Orgon, Florin Aioane este foarte asumat în descătușarea lui Damis, fiul lui Orgon, Marian Adochiței este calmul și inteligentul frate al Elmirei și Liliana Ghiță în rolul doamnei Pernelle, mama lui Orgon.
Se simte pe tot parcursul spectacolului înclinația regizorului Horia Suru pentru naturalețe pe care o presară pe alocuri cu un pic de ghidușie, se simte viziunea lui de a spune o poveste care să nu eclipseze actorii și care să ajungă la spectatori, grija pe care o are pentru mesaj și pentru emoție. Deși piesa este, în aparență, o comedie simpatică despre trădare și înșelăciune demnă de anii 1600, Horia Suru reușește, prin montarea sa de la Teatrul de Stat Constanța, să îți sădească în minte întrebarea „tu ce-ai face ca să-ți fie (doar ție) bine?” Ce fel de jocuri ai putea să joci și ce fel de intrigi ai fi dispus să țeși ca să îți asiguri… bunăstarea?
Sursa: dindragostepentruteatru.ro