Nona Rapotan despre 2h 14′

posted in: Cronici | 0

*

Nona Rapotan bookhub.ro

«2h 14’» de David Paquet – un Fest(in) al tinereții

Spectacolele-lectură mă interesează tocmai pentru că sunt foarte bune exerciții de valorizare a talentului și cunoștințelor actorilor într-un soi de interacțiune directă cu publicul. Lipsa decorului și a unei minime scenografii face ca întreaga atenție a celor din sală să se centreze pe actori. Chiar dacă aceștia sunt ajutați de un fundal sonor (care se cere ales cu maximă atenție, căci altfel distruge toată construcția regizorală), tot vocile și expresivitatea facială și corporală fac toată treaba. Și da, la un spectacol-lectură se vede cel mai bine dacă actorii chiar cunosc textul; chiar dacă aceștia citesc replicile (deși, la un spectacol de acest fel foarte bun ei ajung să nu mai citească aproape deloc) jocul cu vocile dau notă de cât studiu au în spate respectivii actori. Nu durează mai mult de o oră, o oră și ceva o astfel de reprezentație, nu pentru că actorii n-ar fi capabili să se descurce, ci pentru că spectatorii nu reușesc să-și mențină trează atenția fără să apeleze la anumite artificii sau alte elemente-suport. La momentul când am mers să văd lectura după 2h 14′ a lui David Paquet din ce văzusem până atunci (mă refer la spectacolele-lectură) aproape nimic nu-mi plăcuse. Ori a fost textul ales prost, ori actorii nu fuseseră în formă, ori cine știe mai știe ce se întâmplase. Așa că am luat calea Balassi Intézet – Bukaresti Magyar Intézet/Institutul Maghiar din București fără să am prea multe și mari așteptări.

Subiectul piesei nu mă atrăgea în mod special, pentru că am tot văzut spectacole în care este reflectată problematica adolescenților. Dar relația acestora cu profesorii ei da, pentru mine va fi un veșnic punct de plecare al unor observații personale, pentru că vorbim aici de o dinamică și de o continuă schimbare dată nu neapărat de evoluția societății, cât de incapacitatea noastră de a găsi soluții viabile la probleme vechi de când lumea. Crizele adolescentine devin insurmontabile de multe ori, soldându-se, în final, fie cu transformarea tinerilor în viitori adulți resemnați în propria lor confuzie, fie cu sinucideri de neînțeles pentru cei din jur sau cu alte asemenea naufragii umane. Toate aceste probleme devin parte activă și influentă în relația directă dintre adolescenți și profesorii lor; de aceea, ultimii sunt văzuți de cele mai multe ori ca factori opresori, care habar n-au despre ce drame le macină mintea și sufletul, care n-au altceva de făcut decât să dea verdicte și să claseze cazuri așa-zis sociale. De fapt, în realitate, lucrurile nu stau chiar așa, dar despre asta o să povestesc altă dată. Ce e și mai interesant în 2h 14′ de  David Paquet e felul cum întoarce autorul atenția spectactorilor asupra profesorilor, în cazul de față unul singur, căci și el poae deveni victimă a acestei perpetuată și etern nerezolvată relație de comunicare defectuoasă. Ex cathedra, e foarte ușor să analizezi și să dai verdicte: da, profesorul a greșit, a fost slab pregătit sau n-a știut să prevadă toată suita de eșecuri ale elevilor săi, așa că, în final, ajunge să dea nașterea unei adevărate tragedii. Din interior privind, trecând dincolo de o minimă empatizare cu acesta, ajungi să înțelegi că e foarte ușor de trecut granița dintre normal și anormal, dintre sănătos și patologic. Și-ți mai dai seama de ceva: că și profesorul este un om, ca oricare altul, dar ce și mai important de atât, e unul singur, ei, elevii, fiind cei mulți.

Textul este contemporan, a fost scris la începutul anilor 2000, așa că problemele aduse în discuție chiar sunt specifice adolescenților de astăzi. Ce a fost cu adevărat inedit la acest spectacol-lectură a fost felul cum a reușit să folosească regizorul – Horia Suru – tinerețea unora dintre actori, astfel încât aceasta să fie convertită într-un soi de oglindă a generației actuale de adolescenți. Da, ei chiar așa sunt: instabili emoțional, cu frici și spaime insurmontabile, cu instincte atavice scoase la iveală fix când nu trebuie, cu grave carențe în comunicarea directă, stângaci în exprimarea verbală, stereotipici în redarea emoțiilor, incapabili să înțealeagă și să accepte rostul unei autorități etc. De cealaltă parte avem lumea adulților, în cazul de față reprezentată la nivel arhetipal de mamă și profesor. Ambii cu mari probleme de adaptare, unul mai surd ca celelălalt la ecourile problemelor cu care se confruntă adolescenții din jurul lor. Nu redau trama poveștii, pentru că nu asta mi-am propus, ci aș vrea să insist puțin pe diferența de percepție a mesajului trasmis prin intermediul spectacolului. Au fost în public colegi ai celor trei studenți, dar și public matur. Dacă primii au fost încântați să-și vadă colegii intrându-și în rol, ceilalți au ieșit din sală gânditori și măcinați de niscavai întrebări. Oana Cristea Grigorescu, redactor la Redacția Teatrul Național Radiofonic a Radio România (și critic de teatru), cea care a moderat discuția de după spectacol, a punctat bine valențele formative ale unui astfel de spectacol, care se poate transforma ad-hoc într-unul de tip atelier și în care interacțiunea public-actori să devină liant și factor de schimbare a scenariului, numai că unii dintre cei din sală n-au prea înțeles ideile ei, rezumându-se la a da răspunsuri oarecum standard (și ne întoarcem aici la ceea ce spuneam puțin mai sus – cât și cum mai comunicăm cu adevărat astăzi?).

Am revăzut-o pe Isabela Neamțu jucând cu acceași bucurie, asumându-și profesionist alternanța de roluri și redarea diferitelor perspective din diferențele de voce; pe Dan Pughineanu l-am găsit așa cum îl știu – foarte bun, dedicat rolului, căruia i-a dat multe nuanțe, jucându-se cu pozițiile corporale și cu vocea exact în dozele recomandate de regizor și impuse de text. Cei trei studenți mai au de lucru serios în rezolvarea concordanței dintre voce și postura corporală (au fost momente când nu prea au reușit să-și controleze corpul, ei centrându-se aproape exclusiv pe jocul de voce), dar, una peste alta, cred că acest spectacol-lectură le-a fost o bună școală de teatru. Gabriel Răuță a fost impresionant, a fost pur și simplu ce trebuia, iar vocea lui m-a făcut de multe ori să închid ochii și să ascult, doar să ascult, fără să pierd ceva din sensul celor rostite.

Un spectacol-lectură foarte aproape de cum văd eu o astfel de montare, iar aici cred că meritul îi revine lui Horia Suru, care n-a lăsat nimic la întâmplare, nici măcar ciripitul rândunelelor, care i-a cam exasperat pe cei de la sunet (aceștia glumind la un moment dat pe seama fondului sonor ales). Așa cum s-a spus și în discuțiile de după spectacol, 2h 14′ de  David Paquet își merită o montare de tip spectacol, deși eu l-aș vedea mai degrabă introdus într-un fel de turneu de ateliere-lectură la care să participe liceeni și care să genereze dialoguri vii și efervescente, adevărate puncte de plecare în stabilirea unei comunicări reale între generații.