*
Cristi Gheorghe
revistascena.ro
”Mă sufoc. Și când se întâmplă asta, mă închid la loc. Sunt obișnuit să pun ziduri în jurul meu. Zidurile blochează tot, orice emoție, orice comunicare. Mă zbat în neputința mea și nu îmi mai doresc nimic. Fericirea, speranța sau încrederea nu mă ating. Sunt nimic. Un nu imens se așază în interiorul meu ce face ca orice urmă de revoltă să fie mai mult decât inutilă. Să mor e un act prea curajos. Am încercat, desigur. Și mi-a fost ciudă pe teama care m-a imbrățișat. Mă plimb între vis și realitate într-o stare continuă de agitație pentru care nu am niciun manual de utilizare. Sunt obosit, sleit să fiu eu. Mă agăț de câte o emoție pozitivă, dar mă înec rapid. Am devenit un pattern repetat obsesiv.”
Cuvintele de mai sus nu se regăsesc propriu-zis în spectacolul O mie de motive, deși poate că ar fi putut fi, însă ele nu sunt rostite pe nicio scenă. În schimb, aceste cuvinte sunt/pot fi gânduri comune, obișnuite din viața de zi cu zi a unei persoane depresive. O afecțiune în curând mai răspândită decât cancerul, depresia are o incredibilă forță de a te face să uiți cine ești, de a îți întuneca amintirile și prezentul printr-o schimbare radicală a propriilor emoții și gânduri. Mai mult decât atât, blochează ușile pentru viitorul personal sau al celor din jur. Punctul nevralgic al iubirii așa cum denumește depresia în Demonul amiezii. O anatomie a depresiei Andrew Solomon, este premisa de la care pleacă textul lui Duncan Macmillan mizând pe o combinație tragi-comică a acestei experiențe. Povestea căutării unui sens al vieții pentru un copil de 7 ani până la maturitate, puternic afectat de încercările mamei sale de suicid, se tranformă într-un joc al argumentelor pentru a (mai) trăi.
Teatrul independent din România a avut un parcurs sinuos în cei 20 de ani de când s-a înființat Teatrul Act, primul dintre independenți care a reușit să spargă cel de-al patrulea perete, o regulă de nestrăpuns până atunci, și s-a ramificat în direcții diametral opuse, de la teatrul social, documentar la teatrul comercial, de bar, fiecare cu avantajele și lipsurile sale, pentru ca în cele din urmă să capete o recunoaștere oficială, chiar dacă impedimentele există și azi, de cele mai multe ori carențele sale având drept cauză principală lipsa unor fonduri și a unor direcții de parcurs clar asumate. Cu câteva excepții, teatrul independent a reușit să pătrundă în orașe mari, precum București sau Cluj, cu oferte variate și consistente, pe când în alte orașe precum Iași, de exemplu, parcursul său a fost de scurtă durată, singurul care mai există fiind Teatrul Fix, o alternativă pentru tinerii actori ieșiți din facultate, alte variante de producție a spectacolelor evaporându-se rapid. În lipsa unor finanțări constante sau a unor sponsorizări substanțiale, zona independentă s-a indreptat spre un teatru de bar, destinat unei categorii sociale cu venituri medii spre mari, o combinație fragilă între artă și consum. În acest context își desfășoară existența și hub-ul cultural Point din București, cu deosebirea că acesta a reușit să evite capcana spectacolelor desfășurate printre comenzi de băuturi și feluri de mâncare prin amenajarea distinctă a spațiilor, delimitând cele două spații de joc (subsolul și mica sală cu scenă de la etaj) de parterul și terasa unde există zona de restaurant. Meritul Point-ului, exceptând prețurile piperate care-l transformă într-un spațiu destinat unui segment limitat de public, este interesul și deschiderea acestuia spre un tip de spectacole care au potențialul de a familiariza publicul cu formule variate de teatru și elemente performative, în general, produse artistice riscante, dar cu atât mai necesare spectatorilor obișnuiți cu modele comportamentale standardizate în sala de teatru.
În acest sens, spectacolul lui Horia Suru O mie de motive propune publicului o adevărată aventură inițiatică, atrâgându-l într-o participare alertă și activă, oferindu-i replici și loc pe scenă, sub atenta coordonare a lui Florin Piersic Jr. De regulă, regizorul alege să monteze texte contemporane cu mize puternice în contextul social actual pe care le gestionează abil, atent atât la nevoile și limitele publicului la formele teatrale propuse, dar și la actorii cu care lucrează. În spectacolul Cockoși, de exemplu, care a avut premiera pe 5 februarie 2014 la Teatrul Act din București, același regizor trata un subiect delicat, extrem de dezbătut astăzi, abordând tema orientării sexuale și legitimitatea unui cuplu văzut tot mai netradițional și pentru care este, aparent, nevoie să apelăm la un referendum irelevant legislativ, dar percutant pentru înrădăcinarea unor stigmate deja existente. Mai mult decât atât, în Cockoși calitatea spectacolului era dată de distribuție: Rareș Florin Stoica, Fulvia Folosea, Vlad Nemeș și Ionel Mihăilescu, o echipă de actori extrem de versatilă și cu o energie omogenă. Schimbarea mentalităților și antrenarea empatiei sunt procese de durată, ceea ce face cu atât mai necesară adresarea acestor teme incomode unui public neintersectat în mod direct cu ele sau pe care le ascunde sub preș de teama exprimării fragilităților.
În contextul în care în România, aproape 20% din populație suferă de o afecțiune psihică și două milioane de români sunt în depresie, dintre care doar 10% urmează un tratament, o întâlnire de o oră și jumătate în care se discută despre viața unui individ confruntat cu această realitate poate fi un exercițiu extrem de relevant pentru conștientizarea de sine a fiecăruia. O mie de motive nu tratează depresia, dar este o experiență cu potențialul de a face privitorul să aibă o întâlnire mai autentică cu el însuși, ceea ce este, de cele mai multe ori, primul pas pentru orice proces interior. Altfel privit, O mie de motive, o adaptare după piesa Every Brilliant Thing a lui Duncan Macmillan, este un one man show atipic față de cum a fost această formulă de spectacol înțeleasă și aplicată de obicei, adică drept un tur de forță pentru actor/actriță, o modalitate de validare a propriilor resurse și un act artistic creat pentru a consolida poziția interpretului/ei în mediul teatral. Florin Piersic jr a trecut demult de perioada, necesară de altfel în parcursul fiecăruia, de a demonstra în fața celorlalți cine este din punct de vedere artistic, reușind să fie un creator care și-a construit propriile drumuri cu originalitate și asumare, nu doar un slujitor în viziunile altora. Cu o răspândire largă a potențialului său, a trecut de la a scrie ori a traduce texte la regie de spectacole sau de filme până la crearea unui stil de joc personal, autentic și atent la imaginea pe care o are în peisajul teatral de care se folosește cu inteligență, detașare și autoironie. Într-un spectacol în care publicul este foarte aproape de tine, iar participarea acestuia este vitală în construcția și desfășurarea reprezentației, să fii Florin Piersic jr (a se citi imaginea lui în ochii celorlalți) este o sabie cu două tăișuri. Publicul poate avea ușor o senzație de familiaritate care poate scăpa de sub control (de altfel, la reprezentația de la Point, unul dintre spectatorii care a fost invitat să urce pe scenă și să joace rolul unui personaj a improvizat numindu-l ”Ciocoflender”, o trimitere recognoscibilă pentru fiecare, provocând reacții din partea privitorilor, chiar dacă apelativul în cauză nu-l viza în mod direct pe actor, nici nu ajuta momentul de improvizație).
Desigur, nu este nicio problemă că există astfel de intervenții, ba dimpotrivă, ele sunt spontane și mențin spectacolul viu, dar ceea ce este relevant într-un asemenea context e capacitatea de ieși din asfel de momente, iar Florin Piersic jr este perfect conștient de statutul său și mizează pe acesta cu eleganță și empatie, în favoarea interesului spectacolului.
Nu există o imagine clară prin care să se poată ștampila acest spectacol, pe de o parte pentru că publicul ajută (chiar dacă nu substanțial) la crearea acestuia și, apoi, pentru că esențială în O mie de motive este abilitatea profund umană și artistică în același timp a lui Florin Piersic jr de a crea contextul unor întâlniri în care empatia este motorul principal, un spațiu sigur în care te poți simți în voie într-o completă nesiguranță.