De câţiva ani buni, în structura Festivalului Internaţional de Teatru care se desfăşoară în fiecare primăvară la Bacău, în principal în organizarea Teatrului Municipal Bacovia din localitate (Festivalul şi-a tot schimbat numele, de la Gala „Star“ a redevenit „Gala Naţională a Recitalurilor Dramatice Valentin Silvestru“, iar la cele mai recente două ediţii a fost numit „Bacău Fest Monodrame“), a apărut şi un concurs de literatură dramatică.
A cărui intenţie declarată este aceea de a promova scrierea de monodrame. Având drept promotor revista Yorick şi pe creatorul acesteia, dramaturgul Valentin Nicolau. După dispariţia fondatorului, concursul a început să-I poarte, firesc, în semn de omagiu şi de gratitudine, numele.
Actriţa Eliza Noemi Judeu, actualul director al Teatrului, a decis ca piesa câştigătoare să obţină dreptul la reprezentare scenică. Aşa se face că Crocodil, monodrama deja consacratei Elise Wilk, a fost reprezentată în premieră absolută cu ocazia Festivităţilor prilejuite de împlinirea a 70 de ani de la fondarea instituţiei. O premieră absolută conjugată cu o alta- inaugurarea noii Săli Studio a Teatrului, denumită „Petru Valter“.
Am avut ocazia de a vedea spectacolul regizat de Horia Suru, în scenografia intens metaforizată, poate uşor cam încărcată-un fel de cameră a copiilor deschisă la succesive metamorfoze imaginare, a lui Romulus Boicu, la ceva mai mult de o lună de la premieră, Şi, surpriză!, monodrama a devenit o piesă pe patru voci. În realitate, una şi aceeaşi, a unuia şi aceluiaşi personaj pe nume David, care trece printr-o succesiune de crize. Care nu ţin doar de zbaterile specifice adolescenţei ori a ceea ce poate însemna familia monoparentală, ci şi de a admite, a înţelege, de a te împăca cu tine în clipa în care îţi dai seama că, şi din punctul de vedere al orientării sexuale, eşti puţin altfel. Adică homosexual, adică gay. Când realizezi că ceea ce părea o prietenie intensă este completată, generată de un alt gen de sentimente, că îţi plac cei de acelaşi sex şi că eşti în minoritate în colectivul în care îţi e dat să trăieşti. Că eşti privit de cei din jur cu suspiciune, că pe seama ta încep să se facă glume greu de suportat, că singurul prieten adevărat îţi este propriul tată, numai că şi acesta este „astronaut“, adică plecat în Rai şi nu ai decât posibilitatea de a-I trimite sms-uri imaginare. Când simţi că fiinţa îţi este asaltată de „crocodili“.
Cred că Horia Suru a avut o idee excelentă preferând acest mod de concretizare scenică a piesei, izbutind şi în acest chip să surprindă sensibilitatea excesivă şi vulnerabilităţile lui David. Contradicţiile lui interioare, balansul băiat-fată, bărbat-femeie sunt surprinse de succesiunea de secvenţe jucate cu atente diferenţieri şi nuanţe foarte bine alese de patru actori foarte tineri, şi ei de puţină vreme cooptaţi în trupa băcăuană. Este vorba despre Andreea Darie, Ştefan Huluba, Tudor Hurmuz şi Mara Lucaci. Care joacă zbaterile, incertitudinile, dezamăgirile, tragediile, chinurile lui David, dar şi schiţele de personaj cu care acesta se confruntă. Adică Simo, Felix, Bunica, Mama, noul prieten al acesteia, etc. De notat sprijinul colegial venit din partea lui Dumitru Rusu, un binecunoscut actor din trupă, care a acceptat să joace rolul de mici dimensiuni şi fără vorbe al Tatălui.
Horia Suru a riscat şi a folosit şi disponibilităţile provizorii ale noii Săli Studio. Aşa se face că sunt câteva secvenţe care se joacă în stradă, iar noi, spectatorii, le privim din interiorul sălii. Le reţinem la capitolul noutăţi. Deloc inutile.