Mituri revizitate Revizitarea marilor mituri ale Antichităţii a fost una dintre cele mai constante, dar şi fructuoase dominante ale literaturii dramatice franceze (şi nu numai) din prima jumătate a secolului al XX lea. Au practicat-o Paul Claudel, Jean Anouilh, Sartre, Giraudoux. Despre modul în care au făcut-o, despre feluritele lor strategii de actualizare, despre anacronisme avem la dispoziţie informaţii şi pline de miez exegeze oferite de excelenta carte Teatru şi mit (Editura Dacia) a Mariei Vodă- Căpuşan, dar şi de lucrarea Mitul antic elen şi dramaturgia contemporană (Editura Facla) datorată lui Clio Mănescu.
Se ştie, Jean Giraudoux, partizan declarat al unui teatru poetic, a revenit în repetate rânduri la izvoarele Antichităţii, piese precum Amphitryon 38, Ondine sau Război cu Troia nu se face beneficiind, la vremea premierei, dar şi mult după aceea de o excelentă primire din partea criticii şi a publicului. Ultimele două menţionate s-au jucat cu mult succes şi extrem de prompt şi în România, nu de aceeaşi soartă având parte Amphitryon 38. Vremea acestor texte voit şi declarat frumoase a părut să apună însă în deceniile din urmă, sub invazia actualităţii, a noilor curente în dramaturgie. Aşa se face că după 1989, singura revenire de dată mai recenta asupra uneia dintre ele, revenire de care îmi aduc eu aminte, este cea din anii 90, mai exact 1994, datorată lui Horea Popescu la Teatrul Naţional din Bucureşti. Iată însă că Amphitryon 38 i-a stârnit un neaşteptat şi benefic interes tânărului regizor Horia Suru care a readus-o în actualitate într-un spectacol montat la Teatrul Bacovia din Bacău. Spectacol a cărui facere a pornit la drum cu dreptul fiindcă a beneficiat de o inspirată, necesar updatată şi sprinţară traducere a textului semnată de Doru Mareş. Care nu uită însă nici o clipă că Amphitryon este o comedie care sfârşeşte tragic, o specificitate bine tradusă scenic în spectacol de regia lui Horia Suru.
Întreaga poveste se petrece pe Pământ, acesta fiind motivul care l-a determinat pe scenograful spectacolului, Cristian Marin, să imagineze un decor pe verticală. Vedem patul iubirii împărtăşite Alcmena- Amfitrion (aceasta este grafia preferată de caietul de sală) şi cada în care se consumă noaptea de dragoste obţinută prin înşelăciune, prin substituire, de Jupiter de la Alcmena. Vedem o Alcmenă frumoasă, mândră, iubitoare, păcat că nu întotdeauna şi coerent, şi implicat jucată de Ana Adelaida Perjoiu. Un Amfitryon şi războinic, şi iubitor, interpretat de Dumitru Rusu. Bogdan Matei desenează un Jupiter şi muieratic, şi ludic, şi imoral, şi copilăros, şi plângăcios, şi pregătit să inventeze noi şi noi tertipuri, bine secondat de un Mercur gata oricând să îşi stimuleze superiorul, să îi ofere soluţii, consistent adus în scenă de Ştefan Alexiu. Mai puţin eficient şi cam forţat în dorinţa de a se manifesta în registrul comic a fost, cel puţin în reprezentaţia văzută de mine, trioul Sosia (Viorel Baltag), Gornistul (Florin Zăncescu), Războinicul (Ştefan Ionescu). Apariţii bine punctate, colorate au Florina Găzdaru (Leda), Corina Goranda (Eclise), tot la fel cum merită consemnate contribuţiile actriţelor Nela Zare (Ecoul, Vocea cerească), Daria Coşa (Hercule, Umbra lui Dumnezeu), Maria Caba (Umbra Alcmenei), Ana Sândulache (Umbra lui Amphitryon). În fine, merită menţionat aportul coregrafiei semnate de Sophie Duncan.