*
O mie de motive – Sa consideri viata o voluptate
Care sunt melodiile fără de care viaţa ar fi mai tristă? Care sunt cărţile pe care abia aştepţi să le deschizi după o zi dezastruoasă la job? Care este aroma îngheţatei preferate, pentru care ai prelungi o clipă la nesfârşit? Ce amitiri te marchează încă? Îţi mai aminteşti de profesorii preferaţi? Care sunt persoanele care ţi-au schimbat viaţa şi pentru care merită să rămâi în viaţă? Care dintre prieteni tăi ştie cum să te remonteze cel mai bine când nivelul stimei de sine coboară sub nivelul mării? Ce te face să te simţi viu, în fiecare zi sau, măcar din când în când? Cum îţi vedeai viitorul în copilărie? Sunt câteva dintre întrebările care se derulează în mintea ta în paralel cu spectacolul O mie de motive, dar fără a-ţi distrage atenţia ci, dimpotrivă, pentru a te ajuta să participi alături de protagonist, uneori la propriu.
Vei fi prezent emoţional în fiecare secundă. În acelaşi timp, actorul Florin Piersic jr. va acţiona precum un terapeut nonconformist, cu o viaţă la fel de imperfectă şi plină de greşeli ca a ta, şi va scoate din adâncul tău un inventar al celor mai frumoase lucruri, dar şi al celor zguduitoare. Totuşi, personajul său nu este un terapeut, ci un copil mare, acel copil mare care, în generaţia noastră, nu vrea să se dea bătut în faţa certitudinilor unor fiinţe care joacă rolul adultului sigur pe sine chiar şi atunci când simt că le fuge pământul de sub picioare.
O mie de motive este un spectacol reconfortant în ciuda subiectului copleşitor –supravieţuirea psihică a unui bărbat care, de-a lungul vârstelor, şi-a văzut mama încercând să-şi pună de (prea) multe ori capăt zilelor. La prima tentativă, când el avea doar 7 ani, protagonistul a început să facă o listă cu motive pentru care merită să rămâi în viaţă. Dacă la început acestea erau legate de bucuriile mărunte, cum ar fi îngheţata, de-a lungul anilor, ele au căpătat forma unor lucruri, melodii sau activităţi care te fac şi pe tine, spectatorul, să-ţi faci un inventar al lucrurilor care îţi fac viaţa mai frumoasă, dacă nu, măcar suportabilă. Dacă faci parte din rândul celor pentru care viaţa fără muzică ar fi imposibilă, te vei bucura şi de un amestec plin de magnetism între jazz, blues şi rock.
Adaptat de Horia Suru după Every Brilliant Thing, considerată una dintre cele mai amuzante piese despre despresie, scrisă de regizorul şi dramaturgul englez Duncan Macmillan, O mie de motive poate fi considerat un spectacol atipic, sofisticat în francheţea lui aparent simplă, neconvenţional şi puţin ieşit din limitele graniţelor fixe dintre spectator şi protagonist, asociate de obicei unei puneri în scenă tradiţionale. Şi tocmai din acest caracter neconvenţional, în care s-a încadrat sensibil şi plin de umor Florin Piersic jr., răzbat umorul, compasiunea, bunadispoziţie şi imprevizibilul.
Regizorul îmbină intimitatea dintre actor şi spectator, tipică unui one-man-show, şi comunicarea spontană cu publicul care participă la rostirea celor (peste) 1000 de motive din lista protagonistului ce ar vrea să-şi salveze mama, dar şi propria existenţă, dând sens absurdului asociat cândva unor acte comise de adulţi, pe care, în copilărie, nu le înţelegea. Nu vă dau mai multe detalii despre modul în care vor fi implicaţi spectatorii în desfăşurarea piesei (să nu stric surprizele plăcute), însă trebuie ştiut că va fi şi pe placul celor care se tem de expunerea în faţa unor necunoscuţi, deoarece Florin Piersic jr. a demonstrat că ştie cum să păstreze interacţiunea securizantă cu spectatorii invitaţi să participe la desfăşurarea spectacolului, scoţându-i din carapace pe timizi şi fără a-i face să se simtă vulnerabili.
Vei aprecia modul în care Horia Suru şi Florin Piersic jr. te implică în evoluţia piesei şi îţi fac vocea auzită, păstrând în acelaşi timp limitele discreţiei, dar mai ales tactul prin care sunt absorbite şi gestionate intervenţiile spontane fără a dilua interpretarea sau coerenţa spectacolului-confesiune. Există un echilibru foarte subtil între scenografie, reacţiile şi gesturile premeditate de regizor şi autenticitatea emoţională degajată de confesiunea protagonistului în relaţia cu publicul, atribuite spontaneităţii devenite un element indispensabil al acestui spectacol.
Apelând la tonul unei confesiuni dulci-amare despre familie, relaţia timpurie cu părinţii, ataşament, primele pierderi şi prima iubire, regizorul Horia Suru şi Florin Piersic jr. reuşesc să îţi injecteze, timp de aproape 90 de minute, impresia că viaţa e frumoasă, chiar dacă te-ai prăbuşit într-o pasă proastă. Dar nu o fac precum un guru al well-being-ului vândut la conferinţele motivaţionale, ci printr-o porţionare a principalelor teme şi scopuri ale fiinţei umane în lucruri mărunte care, inventariate la graniţa psihologică dintre viaţă şi moarte spre care te poate împinge despresia, ajung să cântărească enorm.
Ajutat de jocul de lumini şi de ritmul muzicii, Florin Piersic jr. trece cu versatilitate, autoironie candidă şi naturaleţe de la o stare la alta, de la diferite niveluri ale intensităţii. Este şi exuberant precum un puşti îndrăgostit pentru prima oară, ce vrea să impresioneze imitând un jazzman sau un chitarist dezlănţuit, dar şi melancolic, în momentele de criză. Rosteşte motivele pentru care merită să iubeşti viaţa într-un ritm frenetic sau, dimpotrivă, meditativ. Îl vezi în ipostaza nostalgicului senin care îşi rememorează relaţia pierdută şi prima dragoste din studenţie, făcând schimb de cărţi cu fata ce i-a atras atenţia. Îl vezi şi în ipostaza deznădăjduitului care găseşte prea târziu scrisoarea salvatoare pentru relaţie printre vinilurile preferate (personajul are o adevărată pasiune pentru viniluri). La un moment dat, ajunge să amintească şi de copilăria marcată de prima întâlnire cu dispariţia unei fiinţe dragi, de care trece inventând tot felul de mici bucurii năstruşnice.
Oricât de ciudat le-ar părea celor confruntaţi (sau nu) de-a lungul vieţii cu despresia, actorul reuşeşte să fie credibil tocmai atunci când găseşte cele mai ghiduşe idei şi amuzante motive pentru care o fiinţă merită să trăiască tocmai atunci când mama lui se confruntă cu momente autodistructive ce duc la drumuri fără întoarcere, iar tatăl nu ştie ce să îi spună pentru a-i clarifica perspectiva incertă asupra viitorului. Ce te mai seduce la acest spectacol, ţinându-te atent în fiecare secundă, pe lângă rezonanţa emoţionala dintre personaj şi spectator, este abilitatea regizorului de a transpune complexitatea relaţiilor familiale şi a momentelor de cotitură într-un decor cât mai minimalist cu putinţă, şi având un singur actor. Se foloseşte abil de intensitatea luminii dozate astfel încât să se sincronizeze cu stările personajajului, dar mai ales de muzica antrenantă, care poate răscoli trăiri, dar fără a răvăşi în sensul dezolant.
Fără dialoguri ce te forţează să-ţi sondezi abisurile conştiinţei şi fără a te lăsa de unul singur cu propriile frământări pe care să le întorci pe toate părţile în drum spre casă, O mie de motive acţionează butonul care mobilizează memoria pentru a te face să îţi aminteşti pentru ce merită să trăieşti, fie că îţi revin în minte pasaje din cărţile preferate, mici delicii accesibile, persoane care ţi-au schimbat viaţa în bine sau nişte senzaţii ce îţi readuc în prezent bucurii din alte perioade.