Cum ar fi să devii prin toți porii avatarul pe care ți l-ai creat? Cum ar fi ca virtualul să capete pe deplin valențele realului și să nu mai poți face diferența dintre lumi? Noul spațiu e un no man’s land sau este unul guvernat de legi? E nevoie de un Dumnezeu pentru ca moralitatea să existe? Sunt întrebări prilejuite de spectacolul Refugiul, regizat de Horia Suru, cu Mugur Arvunescu, Nicoleta Lefter, Cezar Antal, Sandra Ducuță și Ionuț Grama.
În linii mari, Refugiul se apropie foarte mult de stilul filmelor futuriste Matrix&co. Cu alte cuvinte, mijloacele cinematografice sunt mutate în sala de spectacol, scenografia, realizată de Maria Miu, fiind una complexă. Elementele multimedia (Dan Basu) fac ca trecerea dintr-un format cinema într-unul teatral să fie credibilă, iar proximitatea creează o senzație (și o experință, în definitiv) mult mai interesată decât aceea a vizionării unui film sci-fi. Glisările dintr-un mediu într-altul prin ușile de sticlă și pe trapezul metalic induc ideea teleportării, a ușurinței deplasării de la virtual la real și invers.
Într-o lume care pare că nu-și mai mulțumește locuitorii, utilizatorii infer-ului, succesorul internetului, își creează avataruri – care înseamnă de fapt o recorporalizare -, nu doar pentru a nu fi recunoscuți în Refugiu, ci mai ales pentru a lăsa în urmă o identitate în care, probabil, nu se mai regăsesc. Această stare este materializată prin manechinele atârnate de tavan, păpuși Iris (prezența tonică a Sandrei Ducuţă) identice, multitudinea de fetițe care reprezintă, aș zice, desinguralizarea identității. Interesant este cum a fost creată vizual impresia posedării și a manipulării avatarului – dedublarea, în fond, a personalității sub un alt chip. Transferul în acest univers de tipul second life se face prin fum și jocuri de lumini în spatele oglinzilor semi-transparente.