Ritm susținut, avalanșă de poante, umor suculent și cinic, știm cu toții de ce Székely Csaba este unul dintre cei mai iubiți autori contemporani. La Teatrul Dramaturgilor Români, regizorul Horia Suru a avut ideea să monteze toate piesele din „Trilogia minelor”, prezentate în trei seri succesive. Aceiași (ultratalentați) actori, același decor, aceeași copertă – interviul lui Iván din finalul „Florilor de mină”, despre tradițiile secuiești, luat de Televiziunea maghiară –, spus, la rampă, de fiecare dată, de alt interpret. Pesemne că regizorul a considerat redundant să-l reia și la locul său inițial, retezând brutal savoarea originalului, spre suferința fanilor lui Székely Csaba, care s-au trezit păgubiți de unul dintre fragmentele preferate.
În toate cele trei povești, aceeași mobilă simplă (scenografia Raluca Alexandrescu), neutră, gri, pătrățoasă, fără accente care să o particularizeze, în afara unei ferestre despre care bănuim că dă spre partea cealaltă a casei. Sau, poate, spre altă lume, decupată, așa cum e, prin lumină. Din când în când, în porțiunea aceasta care fragmentează spațiul, se disting umbrele personajelor sau conturul unuia dintre membrii familiei trăgând cu urechea. Sau, pur și simplu, tăietura devine sursă de comic buf, ca atunci când, pe fereastră, Cezar Antal intră cu capul în jos, se contorsionează și rămâne agățat în diferite poziții.
Adecvându-se la scriitura lui Székely Csaba, regizorul Horia Suru construiește minuțios atât relațiile, cât și situațiile. Fiecare acțiune scenică presupune un ghem de subtexte. Fiecare actor își desfășoară personajul în multiple nuanțe. Tăceri, complicitate, ironie sunt numai câteva dintre straturile care garnisesc individualitatea fiecărui anti-erou. Adevărat e că și echipa de actori, toți unul și unul, creează personaje pe cât de coerente pe atât de atașante. Pur și simplu, nu-ți dezlipești ochii de la ei. Are Horia Suru talentul de a imagina scene în care să nu fie nimic în plus și nimic în minus. Desigur, mărcile regizorale care dau unitate celor trei spectacole vin în completarea leitmotivului din trilogie, închiderea minei dintr-un sat secuiesc, cu șomajul aferent. Pe măsură ce oamenii o duc tot mai greu, fărâmele, și așa puține, de umanitate se destramă, iar personajelor nu le rămâne decât să-și privească aproapele cu un amestec de ură și simpatie, unde primul element pare să dețină partea leului.
Dar Székely Csaba știe să le îmbibe pe toate cu umor, mai ales că palinca și briceagul devin recuzita esențială în orice împrejurare. Bărbații comunică într-un cod macho, în care curtoazia se rezumă la atenționări de genul „…dacă nu vrei să irosesc bunătatea asta de pălincă spărgându-ți sticla în cap”. În relațiile dure care guvernează satul, niciun personaj nu scapă prilejul să-și deverseze sarcasmul. Palinca naște și duritate verbală, dar și înfrățire și toleranță. Certurile crâncene de la cârciumă sunt, inevitabil, urmate de împăcările etilic-duioase de a doua zi. Scuza de a fi fost beți îmblânzește supărarea oricui. De parcă n-ar fi tot timpul beți! Palinca rămâne alpha și omega la toate nivelurile, de la cel mai precar până la cel mai intelectual. În debutul „Apei de mină”, preotul își repetă predica, face exerciții de dicție și mai trage câte o dușcă, așa… din fervoarea credinței. Apoi, nu se sfiește să înjure de mama focului.
În ciuda umorului frust din scriitură, după închiderea minei, lumea satului rămâne una minată etic. Fiecare fură tot ce poate de la celălalt. Preotul din „Apă de mină” fură banii învățătorului când acestuia îi arde casa. E drept că îl și adăpostește pe el, și pe fiica lui de șaisprezece ani. Preotul din satul vecin scoate la vânzare hainele primite pentru sinistrați. Ca să nu mai vorbim de abuzurile sexuale, care fac tema ultimei părți a trilogiei. Dacă cumva există o minimă tentativă de corectitudine, aceasta ascunde, de fapt, interese meschine. Dacă primarul din „Beznă de mină” va reclama furtul de lemne din pădure, aceasta se întâmplă doar pentru a scăpa de contracandidat.
Într-o asemenea realitate, oamenii nu mai au la ce visa și nu contenesc să exprime acest trist adevăr. În „Flori de mină”, Iván a tras douăzeci de ani în mină, amăgit de tatăl său că vor face o stațiune balneară și că toată comuna va avea de lucru. Închiderea minei i-a retezat aspirațiile economice, erotice, morale. Cu tatăl bolnav, de doi ani în pat, Iván este șomer, fără bani, fără viață personală. Luminița de la capătul tunelului s-a stins iremediabil pentru a lăsa loc traiului de azi pe mâine. Cu o minte simplă, dar bine îmbibată de alcool și o singură obsesie – cât mai are tatăl de trăit –, personajul este croit de Cezar Antal în linii brute, doldora de un sarcasm agresiv, așa cum vor fi toate celelalte personaje ale actorului. Prietenul lui Iván, doctorul, obosit de satul în care trăiește de zece ani, amărât că nu este apreciat, pune punctul pe i: „Locul ăsta te schimbă. Bătăi, comă alcoolică, sinucideri toată ziua. Tot timpul pe drumuri, mă cheamă lumea întruna. Dacă nu mă duc în vizită la fiecare pacient, vin rudele să mă amenințe cu briceagu’”. Iar Iván dă o mostră de sarcasm: „Pentru asta s-a inventat briceagu’, să-l folosești”. Cum nici singura formă de terapie, cântatul în corul bisericii, nu pare să-l ajute pe doctor, nu-i rămâne decât să-și caute alinarea în băutură. Cu pălăria rotundă, Bogdan Nechifor are morga unui personaj de film, un doctor britanic, detașat, cu un oarecare delay între gând și gestul pe care îl va pune în practică. Vorbirea îi este caldă și moale, de om structural bun.
În „Apă de mină”, același actor va face un personaj excelent, băiatul abuzat sexual de preot, de când era copil, la prima împărtășanie, care își caută eliberarea în artă. Fie că scrie poezii, fie că sculptează nuduri emasculate sau în erecție pe care le plantează în altar spre oripilarea preotului, toate ascund o formă de răzbunare pentru ceea ce a devenit, „amantul preotului”, după cum îl numesc toți cei din sat. Nu e singura răzbunare, de vreme ce îi mai pune tatălui adoptiv, care îl culesese din tomberon, și otravă, zilnic, în mâncare și în băutură. Teama permanentă în interacțiunea cu preotul, reținere, inhibiție care se transformă în violență, când fata învățătorului îl respinge, sunt ingredientele personajului extrem de fin lucrat de Bogdan Nechifor. Plus un depozit de căldură bine ascuns până la final. Repetarea replicilor sau doar a unor cuvinte, însoțite de mici pauze, creează subtext și o atmosferă neliniștitoare. Băiatul este tot timpul în defensivă.
Cum altfel dacă preotul, meșter în a-i activa complexele de culpabilitate, îl mai și pocnește din când în când? În rolul preotului din „Apă de mină”, Ioan Coman își dă măsura talentului. Dacă în Illes din „Flori de mină”, singurul bărbat din comună care nu bea, personajul său solar, binevoitor, comunicativ (spre deosebire de toți mohorâții din jurul lui), păstra un aer buimac, în „Beznă de mină”, registrul lui Ioan Coman virează înspre comic. În ultima parte a trilogiei, straturi de duplicitate se citesc în interpretarea sa, în echilibrul subțire dintre autoritatea sapiențială (pilduitor, preotul furnizează câte un citat din Biblie aproape la fiecare replică) și lascivitatea înfășurată în catifele moi.
În această societate complet închisă, unde bărbații fac pereche mai degrabă cu palinca decât cu sexul frumos (deși nici ele nu se lasă), opțiunile personajelor feminine în alegerea unui partener par extrem de limitate. Lesne de înțeles de ce femeile căsătorite își iubesc în taină vecinii, iar cele necăsătorite visează la cei căsătoriți. Iată cum tensiunile dintre ele stau să izbucnească mai tot timpul, ca între Ilonka (Bianca Temneanu, o zvârlugă proaspătă și naturală în toate puștoaicele „Trilogiei”) și Irma din „Flori de mină”. În lumea în care trăiesc, dragostea și, de fapt, orice altă împlinire se văd la fel de lipsite de speranță.
Și atunci ce le rămâne locuitorilor din mediul descris de Székely Csaba? Evident, defilarea cu patriotismul secuiesc. Doar televiziunea din Ungaria vine constant să le filmeze tradițiile: „Şi ce vrea televiziunea aia? Iarăși tre’ să-mi pun cioarecii secuieşti? / Măcar pe tine nu te-o pus să cânți. / Păi asta nu, da-n schimb m-au informat despre cât de frumos îi aci în Ardeal şi cât de bine ne păstrăm noi obiceiurile și tradițiile. / Păi de păstrat, ne păstrăm. Sau nu? / Sigur, ne păstrăm. Dimineața când mă scol, îi primu’ lucru: păstrez o țâră tradițiile. (…) Singura noastră tradiţie e să ne-mbătăm muci, sărim la bătaie unu’ la altu’, apoi ieșim în pădure la furat lemne. Asta-i marea noastră tradiţie. / Ei, pentru asta a venit televiziunea. / Pentru furturi? / Pentru că nu mergem la pădure doar ca să furăm. Din când în când ne mai şi spânzurăm acolo. / Mie nu mi s-a-ntâmplat niciodată. Eu mă duc exclusiv pentru lemne.”
În „Beznă de mină”, probabil cea mai comică piesă a trilogiei, contracandidatul Izsak face parte din Batalionul Luptătorilor Secui. Autorul înmoaie în ridicol naționalismul și șovinismul de ambele părți. Români sau maghiari, toți își umflă mușchii naționaliști. Poantă după poantă va curge când polițistul român și primarul maghiar își toarnă în cap potopul de incriminări istorice. Mândri că trăiesc în comună, nu în sat, sau viceversa, supărați că le-a fost comuna retrogradată la statutul de sat, cei doi competitori la scaunul de primar devin repede frați când e vorba să-l omoare pe polițistul român. Doar că din satul pentru a cărui primărie se bat toți vor să plece, după cum spune și Ince: „S-a pierdut tot ce-a fost, nici să beau nu mai am cu cine. Roman Misi s-a sinucis, Szasz Jani la fel. N-au mai rămas decât doctorul, preotul şi iubitul lui. Toți au plecat, iar cei care au rămas, s-au spânzurat. Nu mai avem notar, învățător, polițai… miner”. Iar când nu se spânzură, soțul sau soția îi ajută să treacă în lumea celor drepți: „Bărbatul meu e altă mâncare de pește. A căzut în fântână. / Nu-i o moarte frumoasă. / Mie mi-a plăcut. A băut şi el apă, odată-n viaţă.”
Cinismul face marca umorului din trilogie. Ritmul este demențial, cu schimburi de replici scurte și plastice, cu amenințări sau înjurături suculente și comic la tot pasul. Ajută mult și adaosul regizoral, ca momentul în care băutorii se zbat să recupereze stropul de palincă vărsat pentru mort. Dar un pilon zdravăn al comicului, în toate cele trei spectacole, îl reprezintă Antoaneta Zaharia. Personajele sale sunt pline, rotunde, cu o doză de ghidușie. De fiecare dată, în prestația sa de mare clasă, compusul se naște din alte ingrediente și cu alte gesturi: cum face echilibristică cu borcanul imens de compot la fiecare intrare în scenă din „Flori de mină”, cum se masculinizează alături de fratele bețiv în „Beznă de mină”, cum mișcă mărunțel din buze în „Apă de mină”. În fiecare spectacol actrița reușește un personaj compus din infinite detalii, dar organic și coerent. În „Apă de mină”, babeta ei ramolită anunță de câteva zeci de ori pe zi că tocmai i-a scris fiica din America și că se va întoarce curând, deși toți știu de mult că fata s-a spânzurat în satul vecin. Doar în scena cu adevărat emoționantă de la sfârșit, singurul moment al Trilogiei care va scoate la iveală omenia și tandrețea, bătrâna dă de înțeles că știe adevărul.
Are de toate Trilogia minelor în varianta aceasta: fapte de viață, situații cărnoase, realism frust, personaje care debordează de adevăr și, cel mai important, umor în valuri. Merită văzută bob cu bob, replică cu replică, spectacol cu spectacol!