Cândva, prin anul 2015, pe afișul Teatrului ACT din București, apărea un spectacol cu piesa Apă de mină de Székely Csaba. Distribuția era alcătuită din actori cu consistente cărți de vizită (Ioan Coman, Alexandru Potocean, Virginia Mirea, Alin Florea, Irina Antonie), misterul situându-se în zona autorului regiei. Producătorii îi mulțumeau atunci pentru sfaturi și implicare maestrului Alexandru Dabija, prin târg însă circulând zvonul că spectacolul fusese început de mult mai tânărul Horia Suru. Care, din cine știe ce motive, fusese silit să își abandoneze lucrul.
Cert e acum un lucru. Horia Suru a scăpat de, hai să-i zicem, mai în glumă, mai în serios, complexul Székely Csaba și a pus în scenă, în integralitatea ei, Trilogia minelor. În prima parte a acesteia, cea cu Flori de mină, i-am regăsit pe Ioan Coman și pe Irina Antonie, fapt ce confirmă miezul de real din zvonurile mai sus invocate. În selecția FNT, ediția 2021, nu au fost reținute doar prima și cea de-a treia parte, Apa, cea cu Beznă fiind omisă. Din motive necunoscute mie. Mă rog, așa e în teatru și, mai ales, așa e în FNT 31. Aud că, totuși, pachetul artistic e unul omogen și, în consecință, ar fi trebuit oferit ca atare spectatorilor.
Țin să precizez că scriu aceste impresii la cald, adică după difuzarea fiecărei adin cele două părți, în plan fiind înșiruirea, la final, a câtorva concluzii.
Așadar, în Flori ne întâlnim cu Iván, cu Ilonka, cu Mihály, cu Irma și cu Illés, cinci dintre puținii locuitori ai unui sat (mă rog, comună,) cândva prosper din Secuime. Prosperitatea s-a evaporat odată cu închiderea exploatațiilor miniere, și-au luat lumea în cap și locuitorii, așa că cele cinci personaje au ajuns să fie ceva asemănător unor epave. Sau , mai blând spus, niște oameni de prisos. Trași pe zi ce trece tot mai la fund de nefericiririle din ce în ce mai acute și mai frecvente pe care li le rezervă viața. Lipsei de rost adăugându-li-se absența afectivității.
Satul acela a devenit pentru ei un fel de azil și de zi, și de noapte, de cârciumă sui-generis, oricum cu program non-stop, de loc ideal pentru o impecabilă desăvârșire a ratării (Mihály e medic și seamănă teribil cu doctorul Astrov), de consumare a unor iubiri neîmpărtășite (degeaba îi tot aduce Irma nenumărate borcane de compot lui Iván), de rămășiță de spital.
În spectacolul cu Flori de mină de la Teatrul Dramaturgilor Români, Horia Suru amplifică nimbul cehovian al piesei. Mihály, exemplar interpretat de excelentul actor care e Bogdan Nechifor, poartă ochelari din vremea Unchiului Vanea, Irma, foarte bine jucată de Antoaneta Zaharia, are ceva, un ceva bine cumpănit fie din Mașa, fie din Sonia, iar Ilonka, interiorizat adusă în scenă de Irina Antonie este mai nefericită chiar decât Nina Zarecinaia. Ioan Coman este un adecvat Illés, umil, speriat, copleșit de boală, în vreme ce Iván, atent portretizat de Cezar Antal, e ros de băutură și de răutăți cotidiene. Din când în când între personaje apar conflicte, se încing și încăierări repede stinse de unul, două, nenumărate pahare de votcă. Adecvată intențiilor montării muzica de scenă creată de Petre Ancuța, poate mult prea aglomerat decorul creat de Raluca Alexandrescu. În schimb, costumele purtând aceeași semnătură, mi se par a fi exact ceea ce se cuvine. Ca și light-design-ul datorat lui Andrei Marin.
Vizionând cel de-al treilea episod al trilogiei scrise de Székely Csaba, așa cum se înfățișează el în concepția regizorală a aceluiași Horia Suru, mi-am reîntărit opinia că povestea din Apa este cu mult mai dură decât cea din Flori sau din Beznă de mină. Și aceasta nu neapărat din cauza limbajului parcă mai frust decât altunde. Nici fiindcă părintele Ignácius se situează în relația cu mult mai tânărul Márton tare departe învățăturile Bisericii. Nu deoarece învățătorul István este complet diferit față de ceea ce învățasem din poeziile lui Octavian Goga că s-ar cuveni să fie cel pe umerii căruia ar sta educarea comunității, mai ales în vremuri de restriște. Și nu neapărat pentru că bătrâna Irén simulează amnezia doar spre a se minți pe sine în privința fiicei care nu mai are cum să vină să o viziteze. Și nici fiindcă tânăra Ilonka refuză à priori orice tentativă de salvare. Trec și peste caracterul adesea frust al limbajului. Ci fiindcă, pur și simplu, de data aceasta orice speranță este definitiv exclusă. Viața este la un punct terminus, e mai limpede ca orice că orice șansă de salvare nu doar a comunei, ci și a oamenilor e de domeniul imposibilului. Cu toții au intrat într-un tunel, tunel de mină în care inundația este de domeniul iminenței.
Horia Suru a păstrat aceeași echipă de actori din Flori, dar care se află acum în situația de a juca roluri de facturi complet diferite. O fac tuspatru la nivelul excelenței. Nu poți formula nici o obiecție, oricât de cusurgiu ai fi, la adresa jocului nici unuia dintre actori. Ion Coman e la fel în rolul Preotului catolic ca și în varianta princeps la care am făcut referiri în prima parte a acestei cronici. Adică foarte bine. Antoaneta Zaharia semnează un excelent rol de compoziție, Bogdan Nechifor este absolut formidabil în rolul tânărului abuzat de preot, marcându-i și retardul, și decompensările, și crizele de personalitate, semn că ar fi fost recuperabil, Irina Antonie și Cezar Antal evoluează și ei fără cusur. Îmi păstrez opinia în legătură cu excesul pieselor de decor, ca și în privința muzicii de scenă datorată lui Petre Ancuța și a light designului creat de Andrei Marin.
Ce pot să spun în chip de concluzie? Să mărturisesc că în urmă cu niscaiva ani, când am văzut pentru prima oară, într-un spectacol jucat în limba maghiară Apa, pe scena Teatrului Național din Târgu Mureș (regizor era Sebestyen Aba) aveam serioase îndoieli că textului lui Székely Csaba i se va știrbi din valențe în cazul în care ar fi jucat în altă limbă. Horia Suru și echipa lui au meritul de a-mi fi risipit definitiv îndoielile cu pricina.