Cockoși. „Celălalt” pe scenă sau ethosul perfomativ

posted in: Cronici | 0

Cristina Modreanu   ArtActMagazine, nr. 180

Nu stăm bine cu diversitatea. Am început – de voie, de nevoie, mai ales sub presiuni externe – să producem discursuri despre diversitate, să acceptăm teoretic ideea de diversitate, să ne obișnuim urechea cu ea, dar suntem încă departe de integrarea acestui discurs în existența noastră cotidiană. Sau în practicile noastre culturale. „Celălalt” e încă ținut la distanță.

E motivul pentru care relațiile homosexuale și tot ceea ce ține de subiectul LGBT sunt încă tabu pe scena românească. Teama de reacții negative din partea publicului, frica de a nu fi „stigmatizați” public îi face încă pe majoritatea artiștilor de la noi care ar putea aborda subiectul – nu în ultimul rând pentru că unii dintre ei îl trăiesc – să evite o asemenea confruntare. Decizie ce frânează ea însăși un proces de deschidere a orizontului care ar fi trebuit să aibă loc de multă vreme și în mod firesc.

Iată însă că o nouă generație vine din urmă, decisă să ignore temerile și fricile care ne leagă încă de trecut. Această generație se întâlnește cu un public pregătit de mult să înțeleagă astfel de subiecte. La Cluj, la Fabrica de pensule, spectacolul Parallel a făcut cu succes un prim pas decis în această direcție. Iar la București, la Teatrul Act, recentul spectacol Cockosi, având la bază piesa lui Mike Bartlet, în regia lui Horia Suru, produce și el o fisură a „zidului” care ne desparte de cei altfel decât noi.

Cockosi e o piesă cu o structură clasică, din categoria celor numite în teatrul anglo-saxon „relationship plays” – piese de relație. Ea sondează, în acest caz, relațiile de cuplu, cu dinamica lor, cu tensiunile lor, redate prin dialoguri dense și un decupaj cinematografic. Asemenea piese sunt extrem de importante pentru actori, fiindcă le dau șansa de a căuta în interior folosindu-și cele mai intime resurse pentru construcția rolurilor, care depind integral de ei, nesprijinindu-se pe „trucuri” regizorale. E cu atât mai uimitor faptul că trei actori foarte tineri ‒ Rareş Florin Stoica, Fulvia Folosea, Vlad Nemeş – găsesc în ei, cu ajutorul regizorului Horia Suru, resurse atât de bogate pentru construcția unor personaje ce trec prin momente tulburi de viață. Când o femeie intervine în dinamica unui cuplu gay, toți cei implicați sunt confruntați cu sentimente complexe și schimbări care îi marchează. Scenic, cei trei tineri și tatăl unuia dintre ei, care încearcă să intervină (actorul Ionel Mihăilescu își arată în spectacol o nouă față, aceea a unui tată progresist, care își susține fiul încercând să-i „recupereze” iubitul), sunt prinși într-o „cușcă” socială bine sugerată de scenografia Stelianei Ștefănescu, prin departajarea spațiului de joc printr-o perdea fină, transparentă, alcătuită din fire subțiri în culorile curcubeului, simbolul comunității LGBT.

Faptul că cei trei tineri actori sunt atât de intens concentrați asupra sentimentelor lor, pe care cuvintele dramaturgului încearcă – cu succes – să le traducă are ca efect obținerea spontană a co-participării spectatorului la conflictul în desfășurare într-o asemenea măsură încât devine irelevant ce sex au protagoniștii. E o reușită ce depășește limitele domeniului teatral și face un pas înspre cel mult mai larg, al umanului.

Dacă arta poate avea acest efect, de a șterge prin acțiunea ei de o seară, granițe pe care educația și îndoctrinările de varii feluri le-au construit în ani de zile înseamnă că forța ei e mult mai mare decât se crede. Adică exact cât sperăm să fie.