Ziua în care nu se cumpără nimic (yorick.ro)

posted in: Cronici | 0

Alina Epingeac yorick.ro

Mall-ul. Globul nostru de sticlă, bula noastră de săpun, dragul şi primitorul nostru mall. Căminul consumatorilor de pretutindeni. „Acasă”! Aici te simţi important; invidiat pentru eticheta de pe spatele pantalonilor abia cumpăraţi la reducere, iubit de toate fetele cu zâmbet încremenit şi voce stridentă care îţi oferă cu mărinimie eşantioane de săpun şi răsfăţat de toate fast-food-urile care te îmbie cu super-oferta special creată numai pentru tine. Tot ce e mai frumos şi mai strălucitor în viaţa globalizatului blazat se află pe rafturile magazinelor din mall. Când afară e prea cald sau prea frig, doar aici găseşti temperatura optimă constant întreţinută de aerul condiţionat ce respiră odată cu tine; pentru tine. E bine la mall. Edenul artificial de secol XXI la îndemâna oricui. Fie că rătăceşti doar pe plăcile de gresie privind visător la vitrine, fie că îţi cumperi bilet la multiplex şi sorbi cu sârguinţă sucul din paharul de plastic din spatele ochelarilor 3D, fie că eşti shopohoolic sau posesor de card fără limită de credit, aici eşti în siguranţă. Oricât de sărac ai fi, mall-ul te face rege peste puţinul tău la care eşti gata să renunţi hipnotizat pentru o seară de glorie în acest templu al plăcerilor mai mult sau mai puţin vinovate. Toate drumurile duc la mall.

Aşa că dacă vrei să schimbi lumea, această lume “perfectă”, cu mall-ul trebuie să începi. Să îl dinamitezi. Cu TNT. Din temelii. Să împuşti câţiva reprezentanţi de seamă ai faunei indigene. Sau măcar să protestezi pe scările rulante. Şi exact asta fac personajele din spectacolul “Ziua în care nu se cumpără nimic” prezentat în cadrul Proiectului 9G la TNB. Punctul forte al textului scris de Kim Atle Hansen stă în poziţionarea clară faţă de virtutea inerţiei în care am ajuns să ne derulăm conştiincioşi existenţa. Câteva personaje, pornind de la motive mai mult sau mai puţin ilare, ajung să facă un statement radical. Egoismul, răsfăţul, cuţitul ajuns la os sau dorinţa de afirmare puerilă sunt mici bulgări care odată porniţi la vale fac, pe lângă victime colaterale, o demonstraţie de civism disperat. Totul cu inconştineţă şi inocenţă.

Cu umor şi fantezie, într-un decor ce devine personaj principal prin proiecţiile video, Horia Suru reuşeşte să construiască un spectacol foarte viu, antrenant şi percutant. Într-o convenţie simplă în care actorii sunt naratori ai propriilor personaje şi caricaturi ale genurilor interpretate, printr-un efect similar cu distanţarea brechtiană, mesajul devine centrul de interes. Nu empatizezi cu poveştile de viaţă, ci cu ceea ce vrea să spună întregul concept. Efectul acţiunilor e disproporţionat cu “gravitatea” motivelor care le-au pus în mişcare. O tânără care scrie articole în speranţa că va fi publicată la un ziar important şi iubitul ei, un fotograf cu aer de interlop wannabe, plănuiesc un atentat cu bombe ca pe o joacă. O tânără e gata să împuşte tot ce îi iese în cale în speranţa că unul dintre gloanţe o va nimeri pe fata populară din liceu pe care o consideră vinovată pentru ratarea ei. Doi infirmieri de la un azil protestează împreună cu bătrânii pe care îi au în grijă. O tânără talentată îşi otrăveşte sora pentru şansa la succes. Pornind de la aceste premise haosul e garantat. La fel şi eşecul. Fiecare continuă să îşi trăiescă viaţa la fel de mărunt şi penibil în definitiv. Însă aceşti aomeni mărunţi şi idealurile lor stupide sunt cei care pot schimba lumea “perfectă”.

Cu multă auto-ironie şi asumare, cei şapte actori din distribuţie se iau foarte în serios atunci când creionează în tuşe groase trăsăturile de caracter ale personajelor. Jocul la persoana a treia este constanta în interpretare ce leagă firul epic. Miza corectă pe firescul raţional face ca umorul situaţiilor să nu cadă în derizoriu. În personajele-fantoşă dozarea este atu-ul care face diferenţa între joacă şi joc. Exagerările inerente sunt bine ţinute în frâu, iar derapajele controlate au efect comic. Maniera de joc funcţionează şi astfel jocul cerebral se combină fericit cu caricaturizarea voită.

Ritmul mereu alert conduce către un punct culminant spectaculos. Scenele se completează, iar tensiunea care anticipează marea explozie e bine susţinută. Vizual ai toate motivele să te bucuri. Ar mai fi nevoie şi de un final pe măsura aşteptărilor create. O copertă ca un highlight pentru punctul pus cu hotărâre pe “I”. Pentru un spectacol atât de narat, “Ziua în care nu se vinde nimic” este foarte dinamic şi tonic. Pleci cu câteva semne de întrebare, cu răspunsuri clare şi cu impresia clară că ai asistat la o manifestare a unei atitudini. O trupă tânără care spune răspicat, cu vocabular artistic, un mesaj tranşant. Iar acest mod de a face teatru este o gură de aer. Aer proaspăt, şi nu condiţionat. După ora petrecută în Sala Mică a Teatrului Naţional te gândeşti serios dacă week-endul viitor mai vrei să mergi din nou la mall. Şi chiar dacă nu îl vom arunca în aer, iar el va continua să ne domine viaţa, măcar într-o sală de teatru ne putem bucura că se dărâmă.