interviu realizat de Ami Tudorache pentru blogul Excelsior Teen-Fest
Horia Suru face parte din generaţia “oamenilor care au ceva de spus”. A absolvit Actoria la Universitatea “Babeş-Bolyai” în Cluj-Napoca, dar a înlocuit pentru o perioadă rolul de actor cu cel de regizor. Îşi propune ca prin piesele lui să stârnească întrebări şi conflicte în minţile spectatorilor. Îi place să experimenteze şi să schimbe, caută mereu să iasă din zona de confort şi işi doreşte să aducă o nouă perspectivă asupra teatrului românesc.
Ştiu că eşti interesat să lucrezi în special cu oameni tineri, de ce?
Deşi scopul e acelaşi: să îţi iasă spectacolul, diferenţele între actorii tineri şi cei cu experienţă sunt foarte mari, iar eu am de învăţat atât de la unii, cât şi de la ceilalţi. Un actor cu experienţă are un sistem bine definitivat de a lucra, e vorba de procesul şi drumul prin care ajunge de la prima lectură la personaj. Un actor tânăr în schimb, poate nu are acest mod de lucru, dar are alte atuuri: e mai maleabil şi are mai multă dorinţă de a merge în necunoscut.
Consideri că la nivelul publicului, diferenţă este aceeasi? Un colectiv format exclusiv din tineri este mai curios, mai deschis?
Aş împarţi spectatorii în alte două categorii, nu tineri şi bătrâni, ci mai degrabă un public activ versus un public pasiv. Nu fac genul de teatru care să bine-dispună şi atât. Nu mă interesează oamenii care vin la teatru doar pentru a se recrea şi pentru a-şi lua mintea de la problemele zilnice, nepoţi, rate, politică. Mă interesează să lucrez cu şi pentru oameni conectaţi la ceea ce se întâmplă în jurul lor, care sunt dispuşi să se lase emoţionaţi şi să îşi pună întrebări, care nu aşteaptă ca alţii (eventual cei care ne conduc) să transforme lumea în care trăim într-una mai bună. În aceste două categorii se pot găsi oamenii de toate vârstele. Am văzut, din păcate, tineri atât de plafonaţi, care nu vor nimic, se mulţumesc cu “merge şi aşa” şi “Doamne ajută!”- nici ei nu mai interesează.
Cum a fost pentru tine adolescenţa?
Extrem de frumoasă. E o perioadă de care îmi e foarte tare dor, deşi în unele momente am impresia că nu am părăsit-o foarte mult. Tumultoasă, cu multe supărări, cu multe iubiri, cu multă pasiune. Trăiam cu ardoare, eram ferm convins de foarte multe lucruri. Între timp am ajuns aşa încet încet la concluzia că nu trebuie să am foarte multe certitudini în viaţă.
Cum era adolescentul Horia Suru? În ce tipologie de licean te încadrai?
Tipul rebel, care nu suportă autoritatea nimănui, care chestionează tot, cel care mergea împotrivă vântului, era mai cool să faci altceva decât făceau toţi celialti.
Privind acum în urmă, cât de diferită este adolescenţa tinerilor de acum faţă de adolescenţa ta?
În adolescenţa mea nu exista internet, şi asta schimbă pretty much totul! Indiferent de certurile cu părinţii şi ce tâmpenii făceam în spatele blocului, accesul la informaţie era altfel, trebuia să faci alte lucruri. Deşi e mult mai bine să ai acces la informaţii, e mai periculos. Trebuie, ca tânăr în formare, să existe cineva care să te ghideze prin atât de multă informaţie, până descoperi singur că ăsta e drumul tău şi în direcţia aia vrei să o iei.
La fel de bine la 12 ani poţi să afli şi cum se face o bombiţă foarte uşor. Faci bombiţa şi profesoară de geografie te enervează şi atunci, dupa e ai văzut aseară un film destul de dubios la TV, ajungi la concluzia că e ok să te duci cu bombiţa la profesoara de geografie, sau să faci altceva- sunt foarte multe cazuri.
Cum vezi violenţa în rândul tinerilor?
Cum văd eu violenţa? Într-o continuă creştere. Actele de violenţa sunt din ce în ce mai multe şi proporţiile la care ajung sunt din ce în ce mai mari. Săptămânal exista câte o ştire la TV şi mai şi dau imaginile…Ţine foarte mult de educaţie. Ceea ce văd acasă, la TV sau în drum spre şcoală- ajung să facă acelaşi lucru.
Poate teatrul să ajute în acest caz?
Teatrul înseamnă şi educaţie, din punctul asta de vedere poate să ajute. Însă nu cred că teatrul trebui să fie moralizator, să te înveţe cum trebuie să gândeşti, ce trebuie să faci. Trebuie să te facă să îţi pui nişte întrebări, despre lucruri, eventual. Pentru asta, trebuie să vii la teatru, să stai acolo, să fii atent, să fii disponibil, deschis şi să primeşti. Să laşi să ţi se întâmple.
La Teen-Fest vom vedea“Columbinus”. Ce ne poţi spune despre acest spectacol?
Spectacolul are la bază fapte reale: un atac armat în anul 1999 în liceul Columbine din Colorado, în care 2 elevi au intrat în şcoală şi au lasat niste bombe, care nu au expoldat conform planului. De acolo totul a fost foarte random- nu căutau pe cineva anume, nu se grăbeau să prindă cât mai multe victime. Totul a avut o desfăşurare foarte ciudată.
“Columbinus” este, insa, o ficţiune, nu e teatru documentar, nu e propunem să reconstituim evenimentul acela. Acţiunea se desfăşoară într-un liceu, dar e un liceu de ficţiune, nu este liceul de atunci, dintr-un colţ foarte îndepărtat. Ne-am dorit ca publicul să nu ia lucrurile că atare. În ficţiunea pe care am creat-o în spectacol, lucrurile se întâmplă aici, sau oriunde.
De ce ai ales tocmai povestea atacului din ’99 de la Liceul Columbine?
Au fost mai multe motive. Acest eveniment a schimbat foarte multe lucruri în sistemul de gândire şi nu doar ca percepţie a oamenilor despre ce se întâmplă în şcoli dar şi ce înseamnă legi pentru a prevenii genul asta de atacuri.A început în America şi s-a rasfrans asupra întregii lumi. Alte motive ar fi faptul că sunt multe atacuri şi în America şi în alte părţi ale lumii şi multe acte de violentă în şcoală, cu mult mai multe victime. Spre deosebire de altele, are o desfăşurare mai complicată a lucrurilor. Nu s-a stabilit că X era supărat pe Y, a luat-o razna şi s-a dus să se răzbune., end of story, cum sunt foarte multe cazuri. Nu s-a stabilit că era bolnav psihic şi a fost un act de nebunie şi atât. Atacul ăsta a fost plănuit timp de un an întreg.
Ce înseamnă pentru regizorul Horia Suru spectacolul Columbinus?
E o mare diferenţă când faci un spectacol după un fapt real, despre care poţi să afli lucruri versus o poveste totală de ficţiune. E poate mai puternic cumva. Simţi că ai o responsabilitate vis-à-vis de persoana respective, prin felul în care spui povestea, comaparativ cu un persoanj de ficţiune, pe care ţi-l imaginezi cum vrei tu. În acelaşi timp, am făcut împreună cu actorii o muncă de documentare. Sunt nişte imagini destul deputernice, ştiind cursul evenimentelor.
Columbinus face parte din spectacolele de teatru nou, un teatru modern şi atipic. De ce e nevoie de această ieşire din tipare?
Pentru că în tipare e plictisitor, e călduţ, e un comfort. Şi în viaţă şi în teatru, în tipare e neinteresant.
Ca regizor, care sunt diferenţele dintre a monta o piesă într-un teatru de stat sau într-unul independent?
Teatrul de stat, odată cu resursele vine şi cu destul de multe constrângeri. Sunt bani publici şi atunci, cred eu, trebuie folosiţi în binele comunităţii, deci poţi să experimentezi până la un anumit punct- se poate şi am făcut-o şi eu. În independent nu ai toate resursele astea, insa ce ai, din punctual meu de vedere, este o mult mai mare libertate de a face tot felul de trăznăi.
Majoritatea spectacolelor tale tratează probleme complexe ale societăţii contemporane. De ce alegi acest gen?
Pentru că publicul care vine în sală este viu (sper)- adică nu e mor de 20 de ani. Viu fiind, are nişte probleme, vine cu metroul, îl înjură cinvea pe stradă, îl stresează şeful la birou, are salariul mic… pretty much de asta. Nu cred că în momentul în care el îşi duce existenţa aşa cum şi-o duce- mai tânăr, mai bătrân, mai corporatist sau mai alţii-alţii-, ajunge în sală de spectacol şi ar trebui să fie ca un fel de bulă temporală în care tu că spectator te anulezi pe ţine şi toate problemel pe care le-ai avut. Nu cred în chestia asta. Cred şi vreau să ţin cont de acel spectator, de problemele lui, de gândurile lui. Spectatorul care intră în sală de teatru îşi ia cu el şi gândurile şi temerile şi problemele- atunci hai să discutăm despre asta, în teatru.
Ne apropiem de final şi pentru că am vorbit despre tehnologie şi pericolul acesului la informaţii şi despre spectacole noi de teatru modern, recent a avut priera la Teatrul Odeon spectacolul tău, “Refugiul”-