Refugiul – a trăi dincolo de consecinţe
Tema propusă de Jennifer Haley este tulburătoare: a trăi, a te manifesta, a acţiona independent de consecinţele ce decurg din gesturile tale poate fi sinonim cu a experimenta libertatea absolută. Un spaţiu virtual poate fi refugiul ideal pentru toţi cei care vor să încerce şi altceva, orice. Un univers în care nimic să nu fie imposibil, nepermis sau imoral.
Horia Suru construieşte împreună cu Maria Miu (decor), Diana Sav (costume), Silent Strike (muzica), Dan Basu (visuals) şi Diana Miroşu (light design) o atmosferă stranie şi în acelaşi timp seducătoare, misterioasă. O altă dimensiune care – cumva – nu e în afara noastră, ci în creierele noastre. Ce vedem pe scenă are un recul în mintea noastră, ne fascinează, ne contrariază, ne înspăimântă. Este ieşirea din realitatea gestionabilă, confortabilă, predictibilă.
Spectacolul are dimensiunile unui thriller psihologic. E o investigaţie criminală, o anchetă profund subiectivă la capătul căreia culpabilitatea se împarte echitabil. Nimeni nu se salvează, dimpotrivă, reîntoarcerea în real e recunoaşterea eşecului la care se adaugă şi povara cunoaşterii alternativei, a lucidităţii.
Remarcabilă traducerea lui Ionuţ Grama. Vorbim de un text deloc simplu, o desfăşurare dramatică ale cărei ritm, tensiune şi suspans nu trebuie să se piardă, o poveste cu evidente mesaje subliminale. În acest context, varianta în limba română e nu numai perfect coerentă, inteligibilă şi de o impecabilă dramaticitate şi teatralitate, ci trece dincolo de acest prim palier obligatoriu. Avem o reuşită în spiritul versiunii originale, Grama dovedind o capacitate de înţelegere şi de transpunere în limba română uimitoare. Bogat, nuanţat, percutant.
Distribuţia are un maestru de ceremonii în persoana Nicoletei Lefter al cărei joc în aparenţă rece, tehnic, sobru se încarcă în permanenţă cu emoţie, revoltă, reuşind să fie deopotrivă cerebral şi sensibil, senzorial şi eficient. O mostră de expresivitate densă, astfel încât o privire în gol, o împreunare a mâinilor la spate spun cât un monolog. Notabile sunt şi autenticitatea şi abila “manevrare” a duplicităţii la Cezar Antal, Ionuţ Grama şi Sandra Ducuţă (o apariţie ce aminteşte de Al cincilea element din filmul omonim semnat de Luc Besson).
În ceea ce îl priveşte pe Mugur Arvunescu, un actor cu multă şi diversă experienţă pe scena Teatrului Odeon, de această date e mai bine în scenele de forţă, cele din timpul anchetei. Cred că ar fi mers o apariţie mai puţin civilă, un interpret mai cu şarm, cu mijloace mai variate, şi o mai subtilă capacitate de disimulare; un actor cu mai multă prospeţime care să scoată personajul din zona abominabilului şi să trezească o idee mai multă simpatie. În fond vorbim de fascinaţia unei minţi diabolice, un geniu al răului, un demiurg, un zeu căzut ce trebuie să transmită simultan oroare dar şi seducţie.
Cu certitudine, “Refugiul” este un spectacol unicat, cu o forţă de transmisie şi un magnetism speciale. O poveste în care rămâi captiv, mult timp după lăsarea cortinei.
Să cauți obținerea plăcerii trupești cu orice preț, să-ți pui în practică și cele mai ascunse fantezii, chiar și atunci când ele au în centrul lor o copilă nevinovată și jocurile erotice cu aceasta, pare să devină un subiect de teatru social. Și, cumva, Refugiul poate intra lejer și la această categorie, deși eu nu cred neapărat în delimitarea strictă a formelor de artă teatrală. Punerea Refugiului în scenă la Teatrul Odeon asta mi s-a părut din start a fi adevărata provocare. Și trebuie să mă explic plecând de la ce-mi trecea mie prin cap așteptând să înceapă piesa. Mă uitam la straturile de vopsea (obositor de albă) date peste lemnul care servea drept mască pentru calorifere sau pentru instalația de încălzire; în unele locuri aproape că nu se mai observă detaliile florăriei destul de vechi. Mă uitam la mocheta sălii de spectacol și la plușul fotoliilor și mă gândeam cât mai durează până se va reabilita complet clădirea (mi-am adus aminte cum am văzut eu o serie de conferințe la Sala Studio, pe când subsolul clădirii era în plină consolidare). Și-mi ridic ochii spre tavan, unde luminile deja clipeau intermintent în ritmul muzicii lui Silent Strike (excelentă alegerea – acum ceva ani ascultam în buclă muzica lui). Și atunci am realizat că sala și însăși clădirea Odeonului vor servi drept contrast pentru lumea de pe scenă. Și nu m-am mai întrebat de ce a ales Horia Suru să monteze la Odeon un SF.