Oana Rapotan despre FAD

posted in: Cronici | 0

*

Oana Rapotan bookhub.ro

Când vrei să montezi o piesă de teatru în premieră îți asumi niște riscuri firești, dar atunci când îți propui să montezi un text în premieră națională, deja problema devine mult mai serioasă. Iar dacă acest lucru se întâmplă în Oradea, am putea spune că regizorului îi place să trăiască pe marginea prăpastiei, să experimenteze senzațiile tari specifice unui sport extrem. Afirmația nu este deloc gratuită! Dacă ești iubitor de cultură, trecător prin Oradea, remarci cu ușurință numărul foarte mic de expoziții (paradoxal, într-un oraș emblematic pentru stilul Art Nouveau din Europa de Est), numărul mic de spectatori la Filarmonică, mai ales la concertele de marți, numărul redus de spectatori la unele spectacole ale Teatrului Regina Maria, deși ambele instituții culturale funcționează în clădiri cu o acustică de excepție și cu o arhitectură impunătoare. Iar despre librării nu are rost să mai vorbim… Moda festivalurilor cu intrare gratuită a cuprins și Oradea, numărul vorbitorilor de limba română mai mic decât în alte orașe pot fi o explicație pentru acest fenomen, nu însă și o scuză.

În acest context, un regizor din primele generații postdecembriste  – Horia Suru – cu un C.V. impresionant (montări pe mai multe scene prestigioase din București și din țară), propune publicului orădean o lecție de sinceritate. Vorbim despre un dublu debut: F.A.D., noduri și plăci reprezintă prima piesă de teatru a scriitoarei britanice Nicola Wilson, montată în premieră națională la Oradea, în stagiunea 2017 – 2018. Spectatorul este intrigat încă din foaier: accesul în sală s-a realizat doar cu cinci minute înainte de ora anunțată, iar misterul pare să se adâncească pentru că pe scenă sunt deja patru personaje care joacă scrabble costumați în diferite animale, iar deasupra scenei este proiectat un an. Ai fi tentat să crezi că sunt niște actori care încă repetă, dar regizorul, prin acest artificiu, îl determină pe spectator să-și pună întrebări, lăsând astfel rapid în urmă grijile cotidiene. Astfel, lecția de sinceritate devine participativă și nu doar expozitivă. Subiectul propriu-zis – drama unei femei care moștenește gena F.A.D. – abrevierea de la Familial Alzheimer’s Disease– îi ridică spectatorului obișnuit numeroase întrebări vis-a-vis de evoluția acestei boli incurabile, impactul acesteia asupra familiei celui bolnav. Prin alternanța scenelor de viață „normală” – stângăcia primei întâlniri, iubirea pasională, nașterea celor doi copii, drama interviurilor pentru angajare – cu cele în care Vera (personajul principal) este deja bolnavă, obligată să repete teste chinuitoare, regizorul îl face pe spectator să se implice: acesta se trezește râzând uneori necontrolat sau face remarci (în gând sau sotto voce) cu privire la posibilele sale reacții în situații similare. Ritmul succesiunii scenelor (subliniat de pasaje muzicale bine scrise și de jocul de lumini atent construit) este din ce în ce mai alert, odată ce boala este declanșată. Datele proiectate deasupra scenei aproape că nu mai pot fi urmărite și cu atât mai puțin memorate. Dar, pe de altă parte, realizezi destul de repede că primii ani din viața unei familii obișnuite (cu micile ei drame, pe care le recunoști fără să vrei), dar ai cărei membri au un bagaj de cunoștințe mult peste mediu, dovadă ușurința cu care construiesc frazele și schimbă subiectul, nemaivorbind de vocabularul utilizat (care îl poate pune pe spectator în dificultate), se scurg mult prea repede pentru tânăra Vera, care ascunde rezultatul pozitiv al testului genetic care îi confirmă ceea ce constatase deja în realitate: boala degenerativă se dezvolta într-un ritm pe care nu îl putea controla deloc.

Publicul se poate să nu se simtă comod atunci când sunt abordate astfel de subiecte, dar cu atât mai mult apreciem curajul lui Horia Suru, care apelează la mai multe tehnici pentru a face tema mai ușor „digerabilă”. Practic, regizorul a avut în vedere până și cele mai mici detalii cu privire la vestimentație, mobilier, intermezzo-urile muzicale (foarte bine introduse în evoluția intrigii), culoarea roșie a datelor proiectate deasupra scenei, cada plină cu apă (la propriu), momentul de step al tinerilor Dani și Lila, testul care îi este înmânat spectatorului la ieșirea din sală. Dar, dincolo de datele bolii, ale cărei faze sunt surprinse foarte bine, Nicola Wilson ne propune o introspecție asupra alienării/dezumanizării specifice societății de consum, ale cărei victime suntem, mai mult sau mai puțin. Astfel, putem spune că lecția de sinceritate și-a atins scopul. Deși personajul principal este Vera (jucat de Ioana Dragoș Gajdo) drama trăită de Nic, soțul acesteia (rol de compoziție jucat foarte bine de Richard Balint), este drama fiecăruia dintre noi, care ne găsim în situația de a găsi soluții de supraviețuire nu atât pentru noi, cât pentru cei de lângă noi. Iubirea necondiționată de care dă dovadă Nic, rămânând cu Vera până la sfârșit, este o lecție de umanitate, la care unii dintre noi riscăm să rămânem corigenți dacă nu suntem suficient de sinceri, de atenți cu noi înșine și cu ceilalți. Datorită dificultății subiectului și a volumului mare de informații vehiculat, înțelegem decizia cu privire la selecția publicului: spectacolul este interzis celor sub 16 ani.

Faptul că am plecat acasă cu o senzație acută de a mai vedea cel puțin odată spectacolul, dar din alt unghi al sălii, comentariile sotto voce ale celorlalți după ce au ieșit afară, mă determină să spun că Horia Suru a reușit să formeze o echipă bine sudată cu actorii, coregraful, scenograful și regizorul de lumini. Sperăm ca această piesă să se joace și în stagiunile următoare, deși rolurile principale sunt foarte solicitante.