*
Mărturii asupra celor întâmplate timp de trei zile ca o fază necesar-pregătitoare a ceva ce se află în pre-preparare – Gargantua şi Pantagruel
În zilele de 16, 17 şi 18 august ale anului 2017, 60 de actori s-au adunat la Teatrul Excelsior şi s-au încumetat să plonjeze în necunoscut, aparent lipsiţi de orice scut. Înainte de a se apuca efectiv de treabă, nu ştiau decât în mare ce îi aşteaptă. Ştiau unde, când, ce (aproximativ), dar nu ştiau cum va fi. Ştiau că va fi la Teatrul Excelsior, în zilele menţionate, că va fi un workshop-casting bazat pe romanul Gargantua şi Pantagruel sau pe teme din “universul rebelesian” şi că acest aşa-numit workshop va fi ghidat de regizorul Horia Suru. Un strop de perspicacitate şi toate aceste elemente puteau fi pe loc decodificate. Ar fi de bun augur pentru aventura ce urmează a fi descrisă, să enumerăm regulile de lucru ale acestui workshop (care s-a dovedit a fi, de fapt, un joc):
1. echipament lejer, bun pentru mişcare; agendă şi pix;
2. vitejie, şiretenie şi dragoste neclintită;
3. deconectare de la telefoanele mobile sau alte obiecte personale pe parcursul zilei de lucru.
Apoi, un element de mare preţ, ce nu a putut fi scos din calcul:
atmosferă de echipă şi colegialitate pe parcursul celor trei zile ale workshopului, ceea ce a presupus: armonizarea ideilor în cadrul grupului de lucru, o colaborare apropiată între actorii participanţi la workshop şi personalul teatrului şi chiar luarea mesei de prânz împreună, ca într-o mare adunarea camaraderească, în spirit “rabelesian”.
Sistemul de lucru a fost foarte clar.
opt ore de lucru zilnic, împărţite după cum urmează: patru etape de lucru de câte două ore, constând în pregătirea unor scurte momente teatrale (scenariu + regie) construite de echipe formate din câte cinci actori, pornind de la o temă din universul zugrăvit de Rabelais în romanul său satiric Gargantua şi Pantagruel; prezentarea scenelor pregătite în fiecare etapă, completate de discuţii asupra celor prezentate.
Precizări:
Pentru pregătirea scenelor improvizate pot fi folosite elemente de recuzită, costume şi decor din vechi spectacole ale teatrului, precum şi efecte scenice de lumini, sunet, muzică etc.
Se interzice folosirea unei limbi recognoscibile / vorbite
Acestea fiindu-vă şi dumneavoastră cunoscute de acum, dar pe cât de cunoscute pe atât de supuse misterului, Ziua Întâi poate să înceapă.
Ziua întâi: “…cu tot trupul în aer, sprijinit numai pe degetul cel mare de la mâna stângă…” sau imposibile contorsionări lingvistice în echipă
Ceasul al 11-lea – când, după ce Horia Suru a rostit o scurtă cuvântare de întâmpinare, în care a amintit regulile de lucru pentru toţi cei prezenţi, trecuţi şi viitori, actorii gata de treabă s-au strâns în echipe, în diferite cotloane ale teatrului, fiecare cum a putut, înarmaţi cu o temă, deci lipsiţi de teamă.
Prima încercare pe care au avut-o de înfruntat bravii noştri s-a numit Exerciţiu fizico-ritmic sau, mai exact Sesiune de lucru A.
Cheie de inspiraţie pentru improvizaţie: un fragment din Cartea I despre Gargantua, Capitolul XXXV. Pe scurt, autorul descrie o suită de mişcări convulsive şi contorsionări groteşti ale personajului, un fel de cascadorie para-anatomică, la limita imposibilului (spre ilustrare: “…cu tot trupul în aer, sprijinit numai pe degetul cel mare de la mâna stângă…”).
Mod de lucru: se ia tema, se agită bine, se desprinde de contextul ei strict “rabelesian”, se trece prin orice alt filtru decât cel al raţiunii care tinde să despice firul în patru, se trece peste orice lucru deja ştiut şi… start! Cele zece (10) echipe alcătuite din câte cinci (5) actori viteji pornesc fiecare spre refugiile lor de dospit năstruşnicii. În numai câteva minute, aproape că nu mai exista hol şi foyer unde să nu dai de câte un grup de actori care deveneau de nerecunoscut sub “măşti” şi “costume” încropite din vechi obiecte de recuzită – mături, linguri şi linguroaie, ligheane, găleţi etc. Oriunde mergeai, oamenii obişnuiţi de mai devreme se topeau misterios într-un conglomerat de mişcări şi sunete. La ora amiezii plutea în aer o cotcodăceală veselă, amestecată cu incantaţii bizare, voci care mieunau, scheunau, ţipau, exclamau, întrebau, căutând parcă un limbaj care să nu poată fi recunoscut, dar care să spună totul.
În această primă aventură fizico-ritmică, actorii au avut de înfruntat bariera necruţătoare a libertăţii totale – adică, în limbaj de lemn: acea libertate de a crea fără plasa de siguranţă a indicaţiei regizorale şi fără “obligo”-uri întâlnite de obicei în elaborarea unui spectacol. Aşadar, pentru crearea fiecărui moment teatral, actorii au fost, când interpreţi, când regizori / scenarişti, când spectatori care au urmărit din sală scenele construite de ceilalţi – într-o continuă pendulare între perspective (interior – exterior) i-a ajutat, se pare, să înveţe lucruri noi, altfel decât în mod obişnuit.
Timpul nu mai era aşa proaspăt pentru că expirase, aşa că ne adunăm în sală pentru a urmări cele zece scene improvizate. Pe scurt, “impresionist”, ele ar putea fi rezumate cam aşa: pantomima, gagurile şi transformarea obiectelor au fost principalele mijloace folosite pentru a exprima inexprimabilul. Iar regula “libertăţii totale” a declanşat preparate comice şi groteşti savuroase, pe care le-am poreclit, spre ilustrare: “tirbuşonul uman”, “maţele-ncurcate”, hapciu-uri fără strănut, lingura de lemn ca instrument sacru pentru împărtăşirea enoriaşilor ş.a. şi chiar reinterpretări / demontări ale unor proverbe şi zicători arhicunoscute sau abia inventate: “buturuga mică răstoarnă ego-ul mare”, “au bătut până le-a ieşit… fulgul”, “ca să ajungi la budă, îl detronezi şi pe Buddha” etc.
Ceasul al 15-lea către următorul – când toată lumea s-a aşternut peste un întârziat şi binemeritat prânz pantagruelic întru împărţirea tovărăşească a bucatelor aduse de fiecare, pe o lungime de cinci metri…
…şi o jumătate de ceas mai încolo – când zece câte zece, bravii actori supravieţuitori ai primei probe sunt testaţi de un expert în muzică pentru a vedea dacă sunt curaţi la auz, dacă pot să cânte împreună aceeaşi melodie şi să bată împreună acelaşi ritm.
Ceasul al 17-lea – când, în gura mare şi-n deplină sinceritate, se stă la sfat despre isprăvile de la amiază, iar regizorul exprimă o primă concluzie, care suna cam aşa: “Când eşti actor şi te afli în faţa unei teme, chiar dacă ai multe idei, e bine să rămâi la una singură şi să faci în aşa fel încât aceasta să fie clară pentru toată lumea”.
Dar timpul ne zoreşte, aşa că se anunţă o temă de dospit până a doua zi. Actorii noştri, încă viteji, se prind într-un cerc, şi se combină în zece grupuri de câte cinci, dar altele decât la amiază, pentru a începe o nouă aventură de căutări (Sesiunea de lucru B). Cheie de inspiraţie pentru improvizaţie: scena îmblânzirii calului Bucefal, din Cartea I despre Gargantua, Capitolul XIV.
Ziua a doua – când asistăm la feluritele moduri inimaginabile de a-lîmblânzi pe Bucifal, dar şi la încercări de a găsi “cuvinte învăţate” printre “cuvinte îngheţate”
În al 11-lea ceas al încă-dimineţii, ne adunăm din nou în sală ca să vedem ce au pus la cale echipele formate cu o seară în urmă. Iar dacă Alexandru cel Mare a găsit Soluţia pentru a-l îmblânzi pe “neîmblânzibilul” cal, actorii noştri au fost puşi în faţa unei enigme poate la fel de mari precum cea întâmpinată de marele strateg – aşa cum aveau să o arate numeroasele întrebări stârnite de noile scene improvizate – din nou, respectând regulile de la început anunţate.
Aproape de al 13-lea ceas – când cele văzute sunt dezbătute, tot cu deplină sinceritate, dar de această dată deşirând drumul de la prima idee până la finalul ei, adică până la forma ei de exprimare pe scenă, dar şi feluritele moduri fabuloase în care ceea ce ai vrut să spui devine “ceea ce au înţeles privitorii“.
Al 13-lea ceas – când apar mai multe concluzii decât în ziua precedentă, şi anume:
“Întotdeauna trebuie să ai propria opinie critică asupra unei situaţii / scene”;
“Dacă decizi că Alexandru Macedon este o lanternă, el trebuie să rămână lanternă, de la începutul până la finalul scenei”;
“Dacă alegi să-l împarţi pe Bucefal în cinci emoţii, acest lucru trebuie să fie clar pentru spectatori”;
“Ca să ajungi la expresie trebuie să treci de prima impresie”.
Ceasul al 16-lea – când, după ce s-a aşternut din nou o masă mare peste toată lumea şi viceversa, cu bucate felurite întinse toate la un loc, urmează a treia etapă de lucru, nu înainte ca actorii cei viteji să se grupeze în noi echipe, prin tragere la sorţi. Cheie de inspiraţie pentru improvizaţie: Cartea a IV-a a lui Pantagruel, Capitolul LVI (Cum printre cuvinte îngheţate, a găsit Panurge cuvinte învăţate) (Sesiunea de lucru C)
Al 18-lea ceas al zilei – când asistăm la bizare încercări ale actorilor de a face cuvintele văzute, şi nu auzite, exprimându-le pe alte căi decât cele cunoscute
Câte echipe, atâtea variante de a “dezgheţa cuvintele”, care au adus în lumină idei cel puţin interesante: o închisoare a zgomotelor terorizante, cuvinte care caută liniştea, cuvinte care răpun, cuvinte-spirite care au rămas captive în lucruri şi se reactivează în prezenţa oamenilor, cuvinte contagioase, cuvinte isterice, “cuvinte de cer albastru, cuvinte de nisip, cuvinte aurite, care se topesc în mâini ca fulgii de zăpadă” (cum ar spune Rabelais), cuvinte care îngheaţă atunci când nu sunt auzite, cuvinte-cheie “îngheţate” într-un singur cufăr mare, cuvinte ca duhuri fermecate care ies din sticle, cuvinte care zboară ca bulele de săpun, cuvinte care dârdâie şi se tânguie.
Cea mai importantă concluzie a zilei a fost: “Atunci când lucrezi în echipă, este necesar ca uneori să renunţi la propria viziune pentru a face loc unei viziuni unanim acceptate, pe care apoi să o poţi face clară pentru spectator”.
Ziua a treia – când, după încercările A, B şi C, echipele din ajun s-au dezechipat, dar de aceasta pentru a face echipă cu ei înşişi, multiplu de ei înşişi, pentru încercarea numărul D şi ultima (Sesiune de lucru D)
La ceasul al 11-lea, hotărât lucru, avea să înceapă cea de-a patra rundă de lucru. După ce timp de două zile actorii s-au amestecat, s-au dat peste cap, şi-au răsucit şi răs-răsucit ideile în fantasmagorice miniaturi teatrale inspirate din universul rebelesian, dar fără vreo directă referire la acesta, după ce şi-au jucat şi “dejucat” planurile pentru efecte scenice, cea de-a patra temă i-a pus în faţa unui joc de cuvinte, pornind de la care au avut de construit un moment de două minute, solo! Zis şi (greu de) făcut! În mai puţin de o oră, cei 50 de actori supravieţuitori s-au răspândit prin teatru şi cât ai zice “Scamator” sau “S-cam-matol”, adunând idei cu obiecte şi obiecte cu idei, au pus la cale 50 de variante ale acestui joc de cuvinte şi expresii. De ilustraţia muzicală s-a ocupat chiar regizorul, care a intervenit pe neaşteptate pentru a sugera noi răstălmăciri de sens, ca să dea astfel când o tuşă dramatică unui moment comic, făcându-l astfel să fie… şi mai comic, când un bobârnac comic acelora care au vădit intenţii cam “dramatice”.
Principalele concluzii la finalul celor trei zile de aventură:
Simplitatea în artă e minunată.
A fost aşa de bine că timp de trei zile nu a sunat niciun telefon în sala de teatru!
Ar trebui ca astfel de workshopuri să fie organizate cât mai des pentru că îi stimulează pe actori să ajungă la resorturi ludice uitate, tocite sau prea rar folosite.
Iar dacă cele câteva fărâme din înspăimântătoarele isprăvi ale uriaşilor Gargantua şi Pantagruel le-au dat ghes bravilor actori să inventeze zeci de scene îmbuibate de parodie şi grotesc, abia aşteptăm să vedem încotro îi va dezlănţui inspiraţia atunci când vor trece la desluşirea infinitelor sensuri pe care Rabelais le-a ascuns sub preaînvăţatele cuvinte ale epopeii sale.