Oana Bozgaru despre O mie de motive

posted in: Cronici | 0

*

Oana Bozgaru yorick.ro

O mie de motive pentru care viața merită trăită

De ce este dorința de a fi fericit o povară? De ce fericirea a început să aibă greutatea plumbului, și nu ușurătatea unei adieri de vânt? De ce să transformi fericirea într-un job de zi cu zi și să nu o lași să se nască spontan, să te surprindă? Pentru că fericirea a intrat în rândul materiilor care se studiază și se aplică obligatoriu. E un extemporal dureros, care îți dă dureri mai mari de cap decât însăși matematica. Dacă pici examenul la disciplina fericire ești un alienat, un inadaptat de toate soiurile, un pesimist care poluează cu energie negativă în stânga și-n dreapta. Ia mai bine niște cărți care te învață în zece pași cum să gândești pozitiv, lipește citate motivaționale pe oglinda din baie, pe frigider, și dacă tot ți-e greu, fă puțină literatură terapeutică pe facebook (noua literatură de sertar). Pentru o altă perspectivă asupra fericirii, merită să încerci „O mie de motive”, un spectacol în regia lui Horia Suru, la Point.

Un băiețel de șapte ani este în drum spre spital împreună cu tatăl său. Mama lui a încercat să-și facă singură rău. Nu mai vrea să trăiască nici pentru el, nici pentru soțul ei, pentru nimeni. Copilăria, adolescența și maturitatea rămân veșnic marcate de multiplele tentative de suicid ale mamei și de o depresie precum o prăpastie adâncă ce așteaptă să te cuprindă în negura întunericului. Duncan MacMillan scrie un text superb, un poem de iubire naiv și sensibil, o poveste cu un copil care începe să alcătuiască o listă cu toate lucrurile pentru care mama lui ar trebui să-și redescopere pofta și bucuria de a trăi. „Every Brilliant Thing” nu e o melodramă, nu e o piesă motivațională menită să-ți schimbe percepția asupra vieții la 180 de grade, dar este un excelent balans între tristețe și bucurie, speranță și deznădejde, umor și seriozitate, calități care se transferă și în spectacolul „O mie de motive”. Doar că Horia Suru mai plusează o dată pe latura comică, în așa fel încât să simți gustul amărăciunii abia după ce totul a luat sfârșit, ca atunci când mănânci o înghețată cu aromă de migdale amare. Înghețata, primul motiv! Fiecare spectator primește la începutul spectacolului un cartonaș pe care poate să scrie „Să ascuți creioanele”, „Vacanța de vară”, „Să te întorci acasă”, „Cafeaua”, „Marlon Brando”. Motive simple, nu afirmații filosofice. Bucurii care ți se întâmplă zilnic fără să știi; în fond asta e viața care trece pe lângă tine.

Florin Piersic jr. – copilul – adolescentul – adultul – entertainer-ul – povestitorul. Formula de one-man show capătă de data asta un sens mai larg. „O mie de motive” e un spectacol care nu poate exista fără spectatori, fără disponibilitatea lor de a spune povestea împreună cu actorul. Interacțiunea cu publicul nu constă doar într-o întrebare la care se așteaptă un răspuns oarecare. Și dacă pe unii îi sperie vizibil orice contact cu scena, atmosfera și carisma lui Florin Piersic jr. le alungă teama și reticența și deodată vezi oameni destinși și deschiși să devină personaje, să joace situații, să iasă pentru câteva minute din anonimat și să-și asume presiunea de a fi în lumina reflectoarelor. Iar în tot acest timp firul poveștii nu se pierde, tensiunea nu se diluează, ci se întrepătrunde cu vocea lui Florin Piersic jr. – calmă, în surdină, cât s-o auzi fără să faci un efort prea mare. Și spre deosebire de alte one man show-uri unde actorul încearcă să umple spațiul cu gesturi, cu sunete răstite, cu replici spuse pe diferite tonuri și cu nuanțe variate, cu mișcare scenică încât la aplauze să fie neapărat vizibilă munca depusă, aici interpretarea lui Florin Piersic jr. e marcată de o carismă, o liniște și o căldură care convinge orice spectator să i se alăture și să descopere împreună de ce viața asta merită trăită. Riscul e mare. Dacă celui din fața ta nu-i câștigi cu sinceritate încrederea, nu te va urma niciodată pe scenă. Acesta este punctul forte al spectacolului și un element de fascinație: fragilitatea fiecărui moment născută din dependența de spectator, care în mod obișnuit își relevă prezența la final.

„O mie de motive” nu e o rețetă a fericirii sau a succesului garantat în viață și nici nu e un spectacol cu happy-ending. Dacă faci din fericire un scop în sine, s-ar putea să te alegi cu opusul. Mai important e să găsești acele lucruri mărunte care îți aduc aminte că viața merită trăită, așa cum e ea. Și astfel vei descoperi că există un milion de motive, nu doar o mie. Ideea de a alcătui o listă devine contagioasă, nici nu-ți dai seama când începi să-ți enumeri propriile motive, iar unul dintre ele se întâmplă chiar atunci – să vezi un spectacol de teatru.