Să visezi ca François și să regizezi ca Horia Suru
Viața plicticoasă și preaplină a visătorului François (spectacol inspirat de „Gargantua și Pantagruel” de François Rabelais) – Teatrul Excelsior București
În august citeam despre castingul dat de regizorul Horia Suru pentru un nou spectacol. Mi-a atras atenția încă de pe atunci faptul că-și propunea o adaptare scenică a romanului satiric „Gargantua și Pantagruel” scris de François Rabelais; a doua cauză a interesului meu vizavi de această montare a fost dat de numărul destul de mare de participanți la casting (nu mai puțin de 60 de tineri actori). Ulterior am văzut și fotografiile realizate în timpul workshopului și mi-am zis că nu trebuie să ratez spectacolul.
Rabelais e umanist prin însăși educația de care a avut parte, dar și prin tot ceea ce a realizat de-a lungul vieții destul de zbuciumate, chiar și pentru acele vremuri. „Gargantua și Pantagruel”, seria de 4-5 cărți, l-a trimis direct în marea carte a istoriei, asigurându-i o posteritate de care n-au parte prea mulți dintre semenii noștri. Și cu toate acestea, cine ar mai fi interesat să citească astăzi despre isprăvile lui Gargantua? Horia Suru probabil că a avut și această idee, din moment ce montarea lui e pur nonverbală. Așa, ca să ne trimită și mai mult cu gândul la „cum apar și se ivesc printre noi lumi neștiute”.
Spectacolul cucerește, de la prima scenă și până la ultima. Are aproape două ore, timp în care cei 15 „visători” sunt pe scena lumii (de aiurea și de oriunde ar fi ea). Nu e nevoie să citiți povestea înainte, cum nu e nevoie nici să intrați panicați în sală pentru că nu vă mai aduceți aminte firul epic. Horia Suru a avut grijă ca accentul să cadă pe joc și pe transformarea scenei în spațiu de joc, dar nu orice joc. O să recunoașteți diferite momente din poveste: nașterea uriașului, episodul cu indigestia generalizată (ca să mă exprim plastic), momentul inventării hârtiei igienice, călărirea iepei uriașe și plecarea în călătoria vieții, lupta dintre ciobani și plăcintari etc. Cei 15 „visători” sunt talentați, stăpânesc bine arta jocului nonverbal, s-au sudat ca trupă și fac împreună un adevărat regal din utilizarea tehnicii nonverbale. Nu se strâmbă, după cum nici nu se schimonosesc, departe de ei aceste tare ale jocului scenic. Nu, ei chiar dau viață unor personaje care-și trăiesc viața așa cum știu ei mai bine: dăruindu-se celorlalți dau viață scenei. Se completează reciproc, sunt atenți la gesturile celorlalți (având în vedere dimensiunea scenei și faptul că ei sunt destul de mulți e un adevărat miracol că nu ai în față un tablou de genul „care pe care” sau de genul „scapă cine poate”). Tranzițiile de la un moment scenic la altul nu fracturează, ieșirile și intrările diferiților „visători” se fac în timp optim, iar polul acțiunii este pus în evidență atât prin jocul de lumini, cât și prin gravitarea „visătorilor” în jurul acestuia.
Se vede încă de la primul moment că Horia Suru a gândit acest spectacol cap-coadă ca pe o alternativă la o montare clasică; accentul cade când pe jocul „visătorilor”, când pe jocul de lumini, când pe muzică. Și aici chiar vreau să insist puțin. Sunt patru muzicieni, trei dintre ei plasați în spatele scenei, iar Axinte-Amza Constantin, cel care cântă la zither, stă în laterala scenei. E mai mult decât interesant felul cum se îmbină sunetele zitherului cu cele ale tubei, tobei și trompetei. Chiar au dat naștere unei muzici care îmbracă audio o lume ce părea pierdută de mult pentru noi, cei trăitori în secolul XXI. Te lași sedus de-a dreptul de această muzică, ba chiar poți să-ți creezi propriul tău univers, în care „visătorii” se mișcă în voie și te iau de mână și-ți arată că poți să visezi și să îndrăznești și tu. Și cred că vor fi destui spectatori care-și vor dori să revină în sală, tocmai pentru că muzica e cu adevărat bună.
La sfârșit, în urma „visătorilor” rămâne un miros înțepător de … legume proaspete. Momentul final cu bătaia dintre cei 15 și legumele lor e gândit în cheie postmodernă, dacă mi-e permis să folosesc termenul oarecum off topic. Obsesia ultimilor ani a multora dintre români (și nu doar a lor) pentru mâncarea eco/bio și tot felul de regimuri alimentare (vegan, raw vegan și derivatele) este adusă în scenă de regizor sub forma bătăliei dintre vechi și nou, dintre conservatori și inovatori. Și faptul că în mijlocul scenei tronează pe post de regină o ditamai oală în care fierbe și se fierbe însuși „Visătorul” – cel-care-vrea-o-lume-pe-gustul-său, nu e o simplă metaforă a transformării, a trecerii prin foc, ci e chiar ritualul de trecere dintre atunci și acum, dintre aici și acolo, dintre vechi și nou.
Vă recomand să mergeți să vedeți Viața plicticoasă și preaplină a visătorului François și să vă lăsați purtați de jocul „visătorilor”. E o bună formă de detașare și de deconectare de la tot ce înseamnă zumzet cotidian și inutil în prezentul continuu din care facem parte.