„Călin (povestea modernă)” sau matematica singurătății

posted in: Cronici | 0

Monica Andronescu  yorick.ro

Horia Suru a riscat atunci când a ales să pună pe scena Teatrului George Bacovia din Bacău un spectacol precum „Călin (povestea modernă)”. Și a riscat și conducerea teatrului când a invitat un regizor tânăr să monteze un one-woman show cu totul inedit, inspirat din „Wunschkonzert” de Franz Xaver Kroetz și din „Călin (file din poveste)” de Mihai Eminescu. O actriță – Eliza Noemi Judeu – care să stea în scenă o oră fără să rostească niciun cuvânt… Combinația se anunța sinucigașă pentru un teatru cu un public obișnuit cu alt tip de reprezentație.

Și totuși, au riscat și au câștigat. Spectacolul „Călin (povestea modernă)” cu care s-a încheiat Gala STAR din acest an este una dintre cele mai reușite propuneri scenice pe care le-am văzut în ultima perioadă, cu atât mai mult cu cât formula dramatică nu este deloc comodă. Iar faptul că un astfel de spectacol se întâmplă la Teatrul George Bacovia, și nu într-un teatru independent precum UNTEATRU sau Teatrul Act, e cu atât mai important.

Fiecare gest, de o banalitate sfidătoare, devine parte dintr-o poveste și are o forță irezistibilă. Fiecare detaliu devine tot mai pregnant, iar personajul fără nicio biografie, care timp de o oră nu face nimic interesant, căruia nu i se întâmplă nimic interesant, creează o lume în care singura rezolvare posibilă e chiar cea din final. Fără niciun cuvânt, avem, de fapt, de-a face, cu o piesă… o piesă în care ritmul nu scade niciodată timp de 60 de minute și în care simți precizia matematică a fiecărui gest. Iar tensiunea se acumulează. Știi ce urmează cu siguranța cu care știi ca unu plus unu fac doi… E singura rezolvare logică și posibilă, iar toată această excelentă gradare este, în aceeași măsură, meritul regizorului Horia Suru și al actriței Eliza Noemi Judeu.

Finalul aduce însă o surpriză: participarea extraordinară, așa cum scrie în program, a lui Călin Theodor Curucli, elev în clasa a V-a Pian, la Colegiul Național de Artă „George Apostu”. Și, deși prestația lui și apariția stranie, din fum – se dorește probabil o imagine a lui Călin – ar putea, teoretic, să slujească spectacolului, în fapt, diluează o parte din extraordinara concentrare creată până atunci. Și asta, pentru că aduce doza de teatralitate (a se citi „artificial”), care zgâlțâie tocmai construcția montării: o situație simplă de viață, trăită pe viu, fără imagini prelucrate sau montate, o secvență ruptă dintr-o existență banală, cotidiană, și transformată în fapt artistic, așa cum Kroetz, unul dintre revoltații teatrului german, a încercat să facă în acest scenariu de o frumusețe care aruncă în aer una dintre cele mai solide realități ale teatrului: cuvântul. Și nu e performance…