*
O mie de motive, un spectacol de trecut pe lista cu lucruri „mici” care dau sens vieții
Doar ce-am venit de la teatru. Am fost la O mie de motive, un spectacol pe care destinul a conspirat să nu îl văd în cadrul FNT. Probabil pentru a mă bucura de el acasă, în cea de-a 3-a zi a Festivalului de Teatru Toma Caragiu de la Ploiești… Și, fără doar și poate, unul dintre cele mai mișto spectacole pe care le-am văzut!
Trebuie să recunosc, am fost mereu ușor sceptică față de one man show-uri. Până în seara asta. Ceea ce face Florin Piersic jr. pe scenă, de unul singur, este absolut fenomenal și cu greu îmi pot imagina pe altcineva în locul lui. Este perfect, de la început la sfârșit. Atât de perfect încât pentru o secundă e inevitabil să nu te întrebi dacă în fața ta chiar e un personaj… Iar O mie de motive nu este doar un spectacol de teatru foarte bun, cum de altfel era de așteptat din partea unui actor ca Florin, care face echipă cu un regizor pe măsură (n.r. Horia Suru). O mie de motive este o lecție de optimism, predată de un profesor cum rar găsești. Este o demonstrație impecabilă și nonconformistă de onestitate. Este probabil cea mai mișto ședință de terapie de pe planetă 
Personajul lui Florin începe să lucreze la o listă cu lucruri pentru care merită să trăiești, la vârsta de 7 ani, după prima tentativă de suicid a mamei sale. Înghețata, bătaia cu perne, plastelina… Toate lucrurile care dau formă și culoare vieții când ai șapte ani își găsesc locul pe listă. Apoi, timpul trece. Personajul nostru se maturizează, iar lista lui devine tot mai bogată în motive pentru care viața chiar merită trăită. Motive ascunse în lucruri aparent simple. Dar motive extrem de pertinente. Fiecare dintre ele legat de gânduri, emoții și sentimente. Fiecare deslușit prin exerciții de sinceritate ale unui bărbat ajuns la diferite vârste, care învață – și ne învață pe noi toți! – că dacă vrem putem descoperi nu unul, nu o mie, ci chiar un milion de lucruri „mici” care dau sens existenței noastre.
Și când spun că ne învață pe noi toți, nu mă refer doar la mesajul evident, și în același timp subtil, al spectacolului. Ci și la felul în care implicarea publicului depășește granițele unui one man show convențional. Pentru că spectatorii primesc… ei bine, roluri. Mai mici sau mai mari. Dar deloc neglijabile în economia emoțională a spectacolului. E un spectacol interactiv, fără a fi câtuși de puțin incomod pentru publicul care devorează fiecare moment în care devine, pentru o secundă partener de joc pentru omul pe care au venit să-l aplaude. Și tocmai această participarea activă a noastră, a tuturor celor aflați în sală, face ca O mie de motive să aibă un impact atât de direct și personal… Fiindcă e imposibil să vezi spectacolul și să nu realizezi cât adevăr ascunde fiecare dintre cartonașele pe care publicul le primește, cu un scop precis, la intrare. Și să nu începi, evident să lucrezi la propria ta listă care să cuprindă Every Brilliant Thing (titlul original al piesei) care să te facă să nu renunți, indiferent de cât de gri ar părea orizontul…
O mie de motive e un spectacol care confirmă fără echivoc vorba care spune că actorii sunt doctori care operează pe suflet. Un spectacol care schimbă în bine felul în care ne raportăm la propriile emoții, valoarea pe care o dăm lucrurilor mici, dar și capacitatea noastră de a îndrăzni să vedem întotdeauna și partea frumoasă a vieții… Și reușește asta doar prin interpretarea magistrală a unui actor, într-un decor mai mult decât minimalist, acompaniat pe alocuri de cele mai faine fragmente muzicale posibile… Mie mi-a plăcut ce-am văzut. Și, mai ales ce-am simțit. Și, dacă nu era deja de la sine înțeles, O mie de motive și-a ocupat deja locul de cinste pe lista mea… Voi ce mai așteptați? Eu zic să mergeți la teatru (la POINT, evident) și să vă bucurați de experiența unui spectacol cu adevărat altfel!