Mădălina Haiducu societatesicultura.ro
Jucată pe scena Teatrului Odeon, în regia lui Horia Suru, Refugiul este o piesă ce nu trebuie ratată. Pentru că este o oglindă a ceea ce riscă realitatea tehnologizată în care trăim şi în care pierdem atât de multe.
Am închis telefonul şi am deschis laptopul. Şi mi-am verificat e-mailul, apoi Facebookul. Am stins toate aceste pagini şi am dat click pentru a începe să scriu. Despre piesa de teatru pe care am văzut-o într-un sfârșit de mai în premieră la Teatrul Odeon. Refugiul, în regia lui Horia Suru, este un thriller SF despre modul în care tehnologia reuşeste câteodată să devină, nu o parte din viaţa noastră, ci pur si simplu viaţa noastră.
Înainte de începerea piesei aproape toată lumea butona. Telefon sau tabletă. Fie că verificau reţelele sociale sau scriau un SMS, aproape toate chipurile erau luminate în întunericul sălii de lumina ecranelor. Şi începe piesa, iar pe parcursul a o oră şi jumătate, bâzâielile şi soneriile lăsate la minimum se auzeau de la spectatorii care încercau să se concentreze la momentul artistic. Aparent tehnologia nu voia să îi lase în pace…
…şi se ajunge la un proces. În care e implicată tehnologia, internetul fără de care, aparent, nu mai putem supravieţui şi dorinţa oamenilor de a fi orice altceva decât sunt în realitate. O realitate insuficientă, care nu îi mai poate cuprinde, care e lăsată la stadiul de vis în care doar copacii şi iarba sunt elemente ce ne mai amintesc de trecutul în care se trăia cu adevărat.
Ne e teamă că petrecem din ce în ce mai mult timp în faţa ecranelor şi că uităm esenţa, viaţa reală. Ne ascundem în faţa unor profiluri, a unor conturi virtuale considerând că ne găsim un refugiu atunci când lumea reală ne face nefericiţi şi în care nu ne putem exprima dorinţele. Şi accesăm pagini de internet…
Jucăm vieţi duble şi ne este frică să nu ne pierdem între ele, indecişi spre care să facem trecerea. Nu ne-am pierdut deja o parte din sinceritate, din apropierea faţă de cei din jur? Oamenii uită cum este să interacţionezi cu adevărat, se transformă în spectre, în unde şi linii care se pot scurtcircuita la cea mai mică pierdere a semnalului.
Ne sugrumăm sentimentele pentru a le căuta în online unde credem că ne putem proiecta vieţi în care nimeni să nu ne judece, vieţi în care credem că ne putem exprima cu adevărat. Chiar şi celor mai nesănătoase dorinţe le putem găsi satisfacere în virtual. Ne uităm în oglinzi ce ne arată doar ce vrem să vedem, fără să realizăm că, de fapt, fugim de noi cei reali, din offline, de noi cei care simt bucurie sau tristeţe, cărora le sângerează rănile şi care nu decid cât de mult o să îi doară.
Dar cade cortina şi ieşim din atmosfera piesei. Şi ne scoatem (cuminţi) telefoanele din buzunar şi începem să butonăm. Ajungem acasă şi deschidem laptopurile pentru a termina ce mai rămăsese de lucrat sau pentru a ,,socializa”. Mai adăugăm o poză, mai dăm un like, mai trimitem un e-mail şi purtăm discuţii cu ,,prietenii” noştri virtuali. Ne (re)întoarcem la ,,viaţă”…