*
În „mini-interviul de luni”, acordat Teatrului Excelsior, pe scena căruia a luat naștere montarea Viața plicticoasă și preaplină a visătorului François, după Gargantua și Pantagruel, opera lui Rabelais, Horia Suru, regizorul din spatele poveștii, invita spectatorul la o „degustare” liberă a spectacolului, lipsită de așteptări susceptibile de a corupe, de a perverti atât receptarea actului artistic cât și, implicit, trăirea autentică, spontană, necondiționată de preconcepții inhibatoare, incapacitante. Este, pe de o parte, o invitație aproape terapeutică de a te debarasa de tensiunile cotidiene înainte de a intra în sală, dar, pe de altă parte, este și un îndemn la curaj, la curajul de a te expune unei reprezentații artistice complet descoperit, vulnerabil, neînarmat cu arsenalul referințelor culturale, morale, estetice… Și, într-adevăr, dacă reușești să ții seama de această indicație oportună cu privire la raportarea față de montarea atipică pentru scena românească, spectacolul nu poate decât să te bucure! Pentru că se adresează în special simțurilor, voluptății senzoriale și abia apoi contemplației intelectuale. Aventurile uriașilor lui Rabelais, muzele acestui spectacol, sunt reconfigurate de Horia Suru pe coordonatele senzoriale ale corporalității. Aventurierii își trăiesc și își împărtășesc peripețiile nonverbal, numai prin dialogul sensibil al corpului și expresivitatea ludică, tragică sau satirică, exaltată sau stupefiată, jovială sau descurajată a gestului. Apetitul nemărginit al acestora, năstrușnicele invenții ale lui Gargantua sau jocurile copilăriei sale, indigestia lui Pantagruel, bocitul tragic și traseismul canonic sau regăsirea cuvintelor învățate și revigorarea spiritului telemit sunt toate rescrise într-un limbaj la fel de universal ca omul pe care îl circumscriu, limbajul corpului. Ceea ce Rabelais a spus prin cuvinte, Horia Suru alege să spună prin senzații, prin senzațiile și emoțiile unui trup viu care trăiește călătoriile literare imaginate de Rabelais.
Montarea recuperează episoade emblematice din itinerariul fantastic al uriașilor lui Rabelais pe care însă le dislocă nu numai din spațiul literar, ci și din cel biografic și identitar al personajelor. Strămutate din povestea de referință într-un spațiu atemporal, anistoric și anonim, personajele se adaptează noilor realități scenice cu multă imaginație, umor și expresivitate, încăpățânându-se să își păstreze consistența și să își afirme, totodată, autenticitatea prin trăirea nefalsificabilă, infailibilă a trupului. Substituit discursului rațiunii, discursul corporal destituie medierea abstractă și infirmabilă a celui verbal pentru a se adresa direct sensibilității. Întreg spectacolul devine o odisee a corporalității în care expresivitatea preia sarcina narativă. Fiecare protagonist se angajează să își scrie partea sa la această odisee a simțurilor, nevoilor și dorințelor trupului uman printr-o caligrafie corporală pe cât de inspirată pe atât de lizibilă. Mimica, gestul, mișcarea sunt cele care, atent dozate și sugestiv articulate, dau formă poveștii universale a corpului care, într-o continuă expansiune senzorială, crește gargantuelic, aidoma uriașului de referință, de la o mută primă gargară la o sonoră proclamație telemită și mai departe… E o călătorie a simțurilor și a fanteziei atent construită, sensibil modelată și nuanțată, care obligă publicul la o receptare proporțională. Nu poți decât să savurezi, scenă după scenă, această sărbătoare a simțurilor pe care cei cincisprezece protagoniști o celebrează cu voluptate; cu o voluptate atât de consistentă, de puternică, încât cu greu poți ocoli sentimentul de foame… indefinită, de ceva, de orice. O foame atât de pronunțată, de alertă și de receptivă încât, cu toată precauția de a evita abuzurile terminologice, nu pot să nu spun că „degustarea” spectacolului devine inerentă, aidoma unui răspuns fiziologic, perfect natural și spontan.
Călăuziți de discernământul senzorial al propriilor trupuri, aventurierii imprevizibili imaginați de Horia Suru se lasă în voia simțurilor dând curs tuturor nevoilor, frământărilor, dorințelor și chemărilor trupului. Cincisprezece protagoniști adună la un loc înclinațiile atavice ale firii, pasiunile simțurilor, dorințele viscerale ale cărnii sau necesitățile salubre ale corpului pe care le exhibă în forma lor cea mai proprie, mai originară – prin gest, prin gestualitatea încărcată de sens a trupului. Fiecare mișcare, fiecare grimasă, fiecare fior răspund dialogului mut al cărnii prin care corpul își spune povestea. Corpuri vlăguite, încleștate și contorsionate spun povestea foamei, corpuri neputincioase și nepăsătoare dejoacă indolența lenii, musculaturi încordate, nerăbdătoare și surescitate anticipează deliruri bahice și, toate la un loc, circumscriu un topos existențial constitutiv naturii umane. Lenea, foamea, setea, abjecțiile sau, dimpotrivă, miracolele cărnii noastre, ale tuturor își găsec, pe scena teatrului, trupurile prin care să își spună poveștile nemuritoare și universale. Fiecare protagonist își împrumută trupul și trăirile sale pentru a da curs și expresie chemărilor mute ale cărnii. Prin Mircea Alexandru Băluță însetarea imploră, stăruitor și lasciv, grația iubitei stupefiante care se dezmiardă în cupa uriașă a unui pahar, Alexandru Popa, rătăcit în desuurile anonime ale unui trup supradimensionat și invizibil, este răpus de mirosuri pestilențiale, tactilitatea a zeci de mâini moșesc nașterea Anei Guran și toți, împreună, rescriu, prin limbajul viu, proteic al corpului, călătoriile senzoriale ale firii umane. Iar experiențele sensibile ale fiecărui participant la această sărbătoare a simțurilor se acumulează în viscerele spectacolului unde, printr-o magică alchimie, însuflețesc un om uriaș, supradimensionat, al cărui preaplin senzorial copleșește deopotrivă scena și sala, dând naștere disproporției specifică aporiilor, paradoxurilor, discrepanțelor de toate felurile pe care Horia Suru va alege să le exploreze ludic, în spiritul acelei gaité d’esprit în care se înrădăcinează însăși filosofia rabelaisiană.
Un comic al disproporțiilor structurează, de cele mai multe ori, jocul actorilor făcând loc ambiguităților și polisemiilor gestuale de toate felurile. Scena în care Loredana Cosovanu se gătește pe sine surprinde și ea o astfel de polisemie a gestului: în timp ce „fierbe” într-o oală plină cu legume care devin, rând pe rând, obiecte cosmetice, Loredana se și înfrumusețează, gătește pentru a seduce pretendentul său care nu surprinde, însă, ambiguitatea semantică. Complet opac sublimării estetice, singura poftă pe care Loredana Cosovanu i-o trezește este cea de mâncare, pe care nu o va lăsa nesatisfăcută. Un joc subtil între încărcătura trofică și cea erotică a gestului pe care Loredana îl redă cu umor și expresivitate. Și, în general, întreaga reprezentație artistică solicită o astfel de interpretare de „coloratură”, extrem de subtilă și de fluidă, prin care explicitul să atingă notele implicitului aproape pe nesimțite. Prin nenumăratele ore de muncă din spatele acestui spectacol fiecare actor a rafinat, a distilat nu un personaj, ci un fenomen corporal până la substanța sa ultimă. Toți la un loc și fiecare în felul său reușesc să surprindă nuanțele infintezimale ale expresivității corporale din care recompun, rescriu povestea universală nu doar a omului abstract al lui Rabelais, ci, mai mult, a prototipului său senzorial. Și o fac cu acuratețe și plasticitate performativă, grijă pentru detalii, exuberanță și multă dăruire. Simultan gazde și protagoniști ai acestei desfătări senzoriale, actorii, aidoma unor maeștri de ceremonii, calăuzesc și seduc percepția spectatorială prin jocul lor, creând acea sinergie între actor și spectator prin care actul artistic încetează a mai fi obiectul extern al contemplației, pt a deveni, mai degrabă, un fenomen senzorial comun împărtășit. Iar coregrafia, muzica, scenografia, costumele, machiajul sunt și ele complice la această reiterare existențială a corporalității în dimensiunea ei fenomenală, universală.
Alin State strânge la un loc, încorporează emoțiile, senzațiile, trăirile și simțirile în dansul sincron al trupului și trupurilor, Petre Ancuța le suie pe portativ și de acolo mai departe, spre orizonturile inefabile ale spiritului, Mara Rădulescu le subsumează unui chip unic, prototipul chipului uman, iar Cristian Marin le găsește un cămin pe cât de intrigant, pe atât de familiar – straniul spațiu al Lojei Negre. Aceea în care David Lynch își confrunta (anti)eroii cu realitățile ultime, cele mai ascunse ale existenței umane. Un spațiu al confruntării cu sine, dar și al epifaniei, al recuperării adevărului, Loja Neagră plasează fantasticele aventuri ale celor cincisprezece visători neînfricați în spațiul interstițial, de graniță, dintre iluzie și realitate în care adevărurile nesublimate pot irumpe, cu toată asprimea și, uneori, grotescul lor. Aidoma adevărurilor propuse de Horia Suru. Prin curiozitatea, vitalitatea și dezinvoltura protagoniștilor-exploratori corporalitatea se reîntregește pe sine recuperând, deopotrivă, abjectul și desăvârșirea senzorială, iar ființa senzitivă care crește în viscerele spectacolului își regăsește, până la finele montării, complementul reflexiv, întregindu-se. Profeția telemită, pe care Mihaela Trofimov o declamă, cu adresă, pe muchia scenei, marchează tocmai restaurarea sensibilă a vechiului dialog dintre trup și spirit, dintre libertate și necesitate, pe care tradiția raționalistă l-a evacuat în spațiul abstract al interogației de unde montarea îl recuperează și îl restituie publicului în actualitatea lui sensibilă.
Unul dintre vehiculele prin care corporalitatea se reinstalează între granițele sale originare, firești este muzica. Compusă de Petre Ancuța special pentru acest spectacol, muzica urmărește îndeaproape și live mai toate acțiunile protagoniștilor. Peripețiile senzoriale se înfăptuiesc în și prin muzica pe care corpurile o metabolizeză în expresie. Fiecare gest își are referința sa sonoră și fiecare compoziție muzicală povestea sa, iar împreună, într-o perfectă simbioză, rescriu povestea noastră, a tuturor. Acorduri de zither, tubă sau trompetă călăuzesc drumul celor cincisprezece visători de la copilărie la maturitate și chiar dacă spectacolul schimbă registrele de la euforie la deznădejde, de la comic la tragic sau de la exuberanță la melancolie antrenând, inevitabil, modulații armonice, muzica rămâne, de la un capăt la celălalt, constanta ascendentă, reperul epic care transcende imanența firii pentru a aduna laolaltă omul de pretutindeni într-un trup comun; un trup comun care angajează, deopotrivă actorul și spectatorul, într-o unică aventură senzorială.