*
Problema sensului vieţii este una dintre cele mai importante, dacă nu chiar cea mai importantă temă de meditaţie filosofică. Argumentele filosofilor, făcând apel la considerente de ordin ontologic, teologic, etico-moral etc., au urmat când o extremă, când alta în încercarea de a arăta că viaţa are sau nu un sens, merită sau nu să fie trăită.
Dramaturgul Duncan Macmillan scrie fără să manifeste interes faţă de perspectivele diverse din care se poate adresa problema sensului vieţii, punând complet între paranteze argumentele raţionale şi aride ale filosofilor, nicidecum apelând la concluziile ori speculaţiile autorilor de cărţi comerciale, acestea fiind de altfel complet de ignorat.
Duncan Macmillan are o intuiţie minunată atunci când aduce problema sensului vieţii pe terenul motivelor şi al bucuriilor simple. Every Brilliant Thing (2016) adresează problema sensului vieţii într-o manieră concretă şi profund umană. Gravitatea situaţiei (depresia cronică a mamei şi tentativa de sinucidere a acesteia) se îmbină cu umorul (protagonistul-narator începe redactarea unui manual de motive pentru care viaţa merită trăită, din care nu lipsesc îngheţata, filmele ori melodiile favorite). Manualul se îmbogăţeşte pe măsură ce copilul descoperă viaţa, devenind adolescentul ce experimentează şi apoi adultul ce are parte de experienţe tot mai variate. Inventivitatea de care dă dovadă dramaturgul atunci când inventariază cele o mie de motive e debordantă. Poate dacă am medita la toate lucrurile care ne-au făcut vreodată şi ne fac fericiţi, am ajunge la un preaplin sufletesc similar protagonistului-narator creat de dramaturg. Fără să ne simţim ridicoli, fără să avem scrupule inutile, fără să fim snobi ori să pretindem că suntem altfel decât suntem de fapt.
Modalitatea indicată de dramaturg pentru punerea în scenă este inedită: e vorba de un one-person show cu folosirea unor spectatori pentru a impersona câteva figuri aparţinând poveştii (veterinarul, tatăl, psihologul, prietena). Tocmai implicarea spectatorilor, pentru a anima prin dialog şi simulare ceea ce în alte condiţii ar fi rămas un simplu storytelling, generează comicul. Şi tot sursă de umor e modul în care Florin Piersic Jr, în asentimentul regizorului (Horia Suru), alege să gestioneze situaţiile scenice cu spectatorii care întruchipează personajele din scenariu, mizând în ciuda indicaţiilor de autor (Duncan Macmillan) pe flerul de moment şi pe improvizaţie, lăsând performance-ul să îşi dobândească identitatea contextuală (oraşul Iaşi unde a avut loc reprezentaţia din festival, un anumit public prezent în sală, spontaneitatea celor selectaţi să întruchipeze personajele). Deoarece fiecare spectator a primit la intrare un cartonaş pe care erau înscrise un motiv şi numărul acestuia între cele o mie, iar treptat câte un membru din public era solicitat să dezvăluie câte un motiv, interacţionând cu entertainer-ul, auditoriul a fost prins în mrejele comediei. Dar şi în mirajul poveştii. Iniţial subiectiv, manualul ajunge să acopere un spectru atât de larg de aspecte ale lumii, de lucruri, activităţi, emoţii, încât sala ajunge să reprezinte o colectivitate, fiecare regăsindu-se în unele dintre motive şi împărtăşind cu ceilalţi motive. Unele motive sunt cât se poate de pragmatice (masajul), altele extrem de poetice (ca să mai vezi florile de gheaţă ce se formează pe geam iarna), altele hazoase şi câte şi mai câte. Culminând cu finalul previzibil – dragostea ori prietenia ca motive, merită să trăieşti ca să iubeşti şi să fii iubit, ca să priveşti şi să fii privit. Numai că Florin Piersic Jr nu se opreşte aici, ci face un adevărat show din replici, muzică, efuziuni, contaminând spectatorii cu poftă de viaţă.
În subsidiar, manualul de supravieţuire face posibilă conceperea unei lumi ideale când fiecare om are curajul să recunoască acele lucruri mai mult sau mai puţin banale care îl fac fericit şi-l îndreptăţesc să afirme că viaţa sa are sens şi merită trăită. E vorba în acelaşi timp de o lume adorabil de umană, în sensul acelei umanităţi de care, din păcate, ne îndepărtăm adesea. Şi e o lume bună în care oamenii sunt ceea ce sunt şi se acceptă pe ei înşişi şi pe ceilalţi ca atare. Mobilul conceperii manualului de supravieţuire este nobil (pentru a convinge o fiinţă dragă suferind de depresie, pe mama sa, că viaţa merită trăită) şi are farmecul omenescului, mai ales atunci când motivele sunt banale ori naive. În momentul în care adultul are o decepţie, va reveni la sinele său cel mai adânc, scoţând la lumină manualul de supravieţuire şi îmbogăţindu-l; îl va folosi de data aceasta pentru a încerca să depăşească el însuşi depresia. Manualul îl poate face să creadă din nou în lumea plină de lucruri frumoase, plăcute, valoroase pentru care merită să trăieşti.
Manualul de supravieţuire poate fi la fel de bine şi o expresie a modului în care reuşim să dăm un sens vieţii. Aceleaşi lucruri simple pot fi rutină pentru un om, iar pe un altul îl pot face fericit. Sensul vieţii nu e ceva predeterminat care ar putea fi descoperit într-un lucru sau altul, într-o activitate sau alta, în ceva ce ne face plăcere pur şi simplu. Percepţia noastră şi valoarea cu care investim lucrurile sunt esenţiale atunci când dăm sens vieţii. Viaţa are sens doar pentru că omul îi conferă unul.
(O mie de motive/Every Brilliant Thing de Duncan Macmillan, regia: Horia Suru, cu Florin Piersic Jr, traducerea şi adaptarea: Horia Suru şi Florin Piersic Jr, Point Bucureşti, prezentat la Iaşi în cadrul FITPTI 2017)
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)