Suntem conectaţi. Din ce în ce mai mult. Legaţi fedeleş de eranele luminoase, cu amprente digitale tot mai elaborate, vieţile noastre se mută încet-încet în mediul virtual. De la cumpărături online, prieteni virtuali şi până la other life. Încercăm să ţinem pasul cu timpul nostru şi, de la un anumit punct, nu mai e foarte clar în ce măsură noi controlăm tehnologia sau ea pe noi. Ne-am mutat cu toţii online. Trimitem mesaje pe WhatsApp în loc să dăm un telefon şi dăm un telefon în loc să ne întâlnim. Posibilitatea unui viitor în care timpul virtual îl va înghiţi pe cel real e din ce în ce mai plauzibilă.
Piesa lui Jennifer Haley „Refugiul” este prea puţin SF şi îngrijorător de mult dramă de anticipaţie. Nu este deloc greu de întrezărit o lume în care viaţa fizică şi cea a avatarurilor online vor co-exista braţ la braţ. Nu mai e mult până când ne vom muta de-a binelea de cealaltă parte a ecranelor. De fapt, trăim deja mai mult decât ne dăm seama în micile noastre gadgeturi. În acest viitor proxim problema realităţii şi a legalităţii va deveni una încă şi mai complicată. Libertatea însăşi va fi încă şi mai flexibilă şi se va extinde dincolo de limitele libertăţii celuilalt. Pentru că celălalt nu va mai fi atât de specific. Celălalt poate fi un om în carne şi oase sau o imagine generată din secvenţe de 0 şi 1. Ne transformăm din ce în ce mai galopant în bytes şi nici măcar nu ne dăm seama.
Spectacolul montat de Horia Suru la Teatrul Odeon are în primul rând o poveste captivantă. Este unul dintre cazurile fericite în care experienţa vizionării echivalează cu cea a unui film bun. Te prinde. Ai toate motivele să fii atent; primeşti frânturi de informaţie pe care să le pui cap la cap ca într-un board game în care trebuie să descoperi criminalul. Convenţia este dublă: cea a teatrului şi cea a poveştii. Realitatea virtuală pe scenă este un subiect atipic. Iar spectacolul are răbdare cu tine şi îţi dă timp să te acomodezi cu atmosfera şi dubla sa realitate. Deşi începe ex-abrupto şi te trezeşti în mijlocul unei anchete în care se vorbeşte despre tărâmuri, servere şi noţiuni nefamiliare, atmosfera se instalează pe îndelete. Tempoul creşte ca în Boleroul lui Ravel, iar acumulările se fac treptat şi consistent. Până la final ai toate şansele şi să fii surprins, dar şi să anticipezi. Primeşti indicaţiile de cod în doze suficiente cât să simţi în aer răsturnarea de situaţie, să ştii că urmează ceva, dar să nu poţi pune exact degetul pe ea. Spectacolul îţi dă satisfacţia de a fi ştiut, dar nu de la bun început, ci doar atunci când îţi dă el voie.
Refugiul propune o existenţă cu fapte lipsite de consecinţe. Cât de departe am merge cu acţiunile noastre dacă nu am fi constrânşi de niciun fel de legi – nici civile, nici morale. Dacă am şti că putem ucide fictiv, am face-o? Dacă am şti că putem păcătui, fără pedeapsă. Infer, urmaşul Internetului, e plin de portaluri – de la cele educative, până la cele pornografice. Un bărbat cu înclinaţii maladive, un pedofil cu conştiinţă, creează un loc în care crede că nu face niciun rău real. Un tărâm virtual cu parfum de epocă victoriană în care utilizatorii se pot delecta în compania imaginilor unor copii în spatele cărora se află alţi utilizatori. Totul anonim. În Refugiu se întâlnesc doar avatarurile, nimic real, nicio atingere. Şi totuşi; cât de safe este? Consecinţele lipsesc cu desăvârşire sau libertatea absolută este o iluzie chiar şi în cea mai bună dintre lumile posibile?
Spectacolul vorbeşte despre lucruri grave în cel mai elegant mod. Problema pedofiliei crispează, în mod cert. Doar că nu există pe scenă nicio secundă în care relaţia personajelor să violenteze în vreun fel sensibilitatea spectatorilor. Nu există erotism, perversitate, ci doar un damf ludic de ataşament. Dorinţa e bine conţinută, iar în exterior transpare un joc aproape nevinovat între adulţi nostalgici cărora le e dor de propria copilărie. Cu atât mai puternic este contrastul între aparenţa inocenţei şi aberaţia din spatele ei.
Decorul imaginat de Maria Miu este o sugestie care potenţează acest balans între iluzie şi realitate – oglinzi semi-transparente la adăpostul cărora maladiile se simt în siguranţă. Efectele vizuale create de Dan Basu şi muzica obsedant repetitivă semnată Silent Strike sunt culorile acestui univers bizar, inteligent şi periculos, iar penumbra creată de light designul Dianei Miroşu punctează tenebrele din spatele interfeţelor.
Jocul actorilor este bine acordat, iar relaţiile se adâncesc odată cu povestea. Mugur Arvunescu (Sims/Papa) compune cu multă grijă şi fineţe acest om frânt între dorinţă, vină, conştiinţă şi pulsiuni dirijate. Îl condamni şi îl absolvi. Nostalgia sa pentru o lume în care încă mai existau copaci, tandreţea pentru creaţia lui, emoţia poveştilor dintr-o lume a trecutului recreat sunt conţinute cu multă stăpânire de sine, pentru ca izbucnirile monstrului cu porniri damnabile să cadă ca o lamă de topor. Ionuţ Grama (Woodnut) este pedant şi carismatic. O imagine virtuală foarte umană care se lasă prins în vraja Refugiului, fără a-şi uita intenţiile. O expresie rafinată a unui fluviu interior de gânduri şi sentimente şi o interpretare precisă şi elegantă. Cezar Antal (Doyle) are multă sinceritate în construirea personajului. Un freamăt continuu îl însoţește pe acest neînţeles curajos care face inimaginabilul. Nicoleta Lefter (Morris), deşi nesigură pe sine, este un contrapunct fericit pentru structura spectacolului. Tonul monoton, linearitatea replicilor, vidul din spatele vorbelor, devin atuuri bine speculate în contextul general. Cea mai tonică prezenţă din spectacol este Sandra Ducuţă (Iris). Eleva de optsprezece ani nu are doar talent, ci şi o inteligenţă scenică bine condusă. Susţine relaţia cu partenerii şi este cheia reuşitei acestui spectacol. Subtilitatea interpretării sale pe muchie de cuţit între joc inocent şi erotism menţine echilibrul stabil între artistic şi grotesc. O Lolită mai puţin alintată şi mai matură care cucereşte cu uşurinţa prin care seduce.
„Refugiul” în regia lui Horia Suru spune simplu o poveste complicată. Este un spectacol cu farmec şi emoţie care stă de vorbă şi cu mintea. O combinaţie destul de rară, la care se adaugă fascinaţia distopiei din care, nu peste mult timp, vom face parte cu toţii. Infer-ului – înlocuitorul Internetului nostru cel de toate zilele – îi mai lipseşte o singură literă.