Maria Zărnescu despre Amphitrion 38

posted in: Cronici | 0

Maria Zărnescu yorick.ro

„Amphitrion 38” – un spectacol pe trei voci

Dacă în „Jocul de-a vacanţa” Ştefan Valeriu s-ar fi însurat cu Corina, ar fi ajuns, cu siguranţă, să vorbească precum soţii din „Amphitrion 38”, piesa lui Giraudoux. De altfel, nu este un secret faptul că Mihail Sebastian îi avea ca ideal în dramaturgie pe Jean Giraudoux şi Paul Claudel, cei mai reprezentativi „colegi” interbelici într-ale teatrului francez. Scriitor (romancier, eseist, dramaturg) şi diplomat, Jean Giraudoux (1882 – 1944) a fost, în esenţă, un poet. Rege i-a fost cuvântul, acel cuvânt prin care a re-creat lumea, creând-o pe a sa, proprie. Originalitatea stilului, invenţiile de limbaj, piruetele verbale şi umorul rafinat i-au asigurat un loc aparte printre literaţii timpului, nu numai în Franţa. Cuvintele lui Giraudoux se cheamă, se atrag unul spre altul, cu o surprinzătoare spontaneitate. În cele mai multe dintre piesele sale, eleganţa stilistică, fantezia poetică, umorul liric sunt puse în slujba unor atente analize ale relaţiilor dintre femei şi bărbaţi. (Ca la Sebastian.) „Amphitrion 38”, „Război cu Troia nu se face” sau „Ondine” sunt, poate, cele mai cunoscute dintre acestea.

Scrisă în 1929 şi având premiera în acelaşi an la Comédie des Champs-Elysées din Paris, în regia celebrului Louis Jouvet, piesa „Amphitrion 38” porneşte de la mitul antic, pentru a reda în limbaj cotidian sentimente şi preocupări moderne. Tâlcul profund a fost desprins şi reinterpretat personal. Autorul considera – subiectiv, fireşte – c-a oferit publicului cea de-a 38-a versiune (finală!) a legendei clasice. Corectă sau nu, această revendicare cantitativă e mai puţin importantă. Contează, peste vremi, calitatea acestui imn închinat virtuţii feminine, în formă declarată de comedie, dar tragică în fond.

Povestea e cea cunoscută: Zeus / Jupiter s-a îndrăgostit de o (altă) frumoasă muritoare – Alcmena, regina Tebei. E drept, nu doar iubirea e la mijloc, există şi o posibilă finalitate: din dragostea lor ar trebui să se nască Hercule, viitorul erou. De data aceasta, însă, zeul are o problemă: Alcmena îi este credincioasă soţului Amphitrion, singura ei iubire. Cum procedăm? Isteţul zeu Mercur are soluţia: Jupiter va lua forma umană a lui Amphitrion pentru a o seduce (prin înşelăciune) pe Alcmena. Bine, bine, dar cum îndepărtăm un soţ iubitor de-acasă? Acelaşi Mercur găseşte rezolvarea cea mai simplă: c-un război. O reţetă infailibilă de a-i despărţi pe cuceritori de casele lor. Nu contează că Teba e în pace cu toţi duşmanii, oricând se va găsi o ţară prietenă dornică să se implice. „Este egalitatea, este libertatea, fraternitatea: este războiul!” – consideră ironic Giraudoux. De aici încolo, lucrurile se întâmplă (şi nu prea) după voinţa zeilor.

Dacă Giraudoux îşi revendica subiectiv cea de-a 38-a variantă a dramatizărilor mitului, tânărul regizor Horia Suru se poate lăuda pe bună dreptate cu prima montare pe scenele româneşti a piesei „Amphitrion 38”. Şi nu oriunde, ci chiar în oraşul său natal, Bacău, la Teatrul Municipal „Bacovia”. Premiera naţională a avut loc pe 3 noiembrie şi a marcat nu numai începerea noii stagiuni, ci şi un nou început al instituţiei sub conducerea actriţei Eliza Noemi Judeu, cea care – teribil de emoţionată – a rostit un cuvânt de deschidere – emoţionant, cum altfel?! Alegerea textului pare tare potrivită într-un moment în care umorul poetic al lui Sebastian e la mare căutare. De ce n-am apela, aşadar, la piesa celui pe care dramaturgul român şi-l considera mentor? Iar traducerea sprinţară, updated a experimentatului Doru Mareş, fin cunoscător a ceea ce şi, mai ales, cum vrea să spună autorul, nu poate decât să întărească această opţiune.

Adaptarea textului şi conceptul regizoral îi aparţin, însă, exclusiv lui Horia Suru, care declară:  Nu există niciun conflict cu zeii! În scurta noastră trecere prin fiinţă, de prea multe ori fugim de noi şi ne ascundem în spatele lui „cu voia Domnului” sau „nu a fost să fie”. „Amphitrion 38” este un spectacol uman despre asumarea propriilor noastre eşecuri, fără scuza falsei „pedepse” divine. Care să fie „eşecul”, în acest caz? La finalul piesei lui Giraudoux, Alcmena face un soi de pact cu Jupiter. Odată sedusă prin şiretlic zeiesc, virtuoasa soţie îi oferă acestuia prietenia în locul iubirii, dar şi făgăduiala unui băieţel blând şi cuminte, ce se va naşte peste nouă luni şi va purta numele de Hercule. Comic, nu?! În spectacolul de la Bacău, însă, tragedia se insinuează până la capăt, iar jurămânul Alcmenei de-a se omorî dac-ar fi necredincioasă soţului e pus în aplicare. Moartea mea nu va avea nimic tragic: nu mă tem de moarte. E miza vieţii – mărturisea personajul, de nimeni crezut. Credibilitatea după care tânjeşte îi este oferită pe scenă ca pe tavă, iar uitarea dăruită de zeu va fi însoţită de-un rămas bun pe veci. Moartea poate veni – anunţă Vocea cerească, pe care regizorul alege s-o asculte mai presus de vocea autorului. (Chestiune de opţiune.) Hercule nu se va mai naște.

Acţiunea din „Amphitrion 38” se petrece pe Pământ, singurul astru cu duhoare de sălbăticiune. Dar zeii coboară acolo, se amestecă printre oamenii cei trufaşi, îi fac să creadă într-un conflict între cele două lumi, fie şi inexistent. Opţiunea pentru un decor etajat ar fi fost un truism. În locul acestei variante, tânărul şi imaginativul scenograf Cristian Marin (aflat la a doua colaborare cu regizorul, după „Columbinus” la Teatrul Municipal Baia Mare) preferă separarea lumilor pe verticală. Da, acţiunea se petrece în palatul lui Amphitrion din Teba, dar cât de cald-teluric pare dormitorul cel uman din stânga scenei şi cât de zeiesc-rece baia din dreapta. Patul amorului pământean versus cada cu apă şi spumă. Apa, acea forţă elastică şi incompresibilă, care umple golurile şi amortizează loviturile unei atmosfere încă nepuse la punct. Apa, ideea lui Jupiter. (Nu şi spuma.) E multă apă în acest spectacol, plouă mult, zeii vorbesc prin picături de ploaie, prin tunete şi fulgere. Ferestrele par scăpate de sub control: se-nchid şi se deschid cu zgomot la vocile zeilor mânioşi.

Cele două lumi nu sunt scăldate în lumină, camera e-ntunecoasă, palatul apare ca un con negru. Negru ca şi noaptea. Negru ca şi doliul care ia locul păcatului Alcmenei de-un roşu-sângeriu. Albul virginal e de mult pierdut. Culorile se regăsesc în ţesături fluide şi-n acţiunile-proces cu care regizorul alege să-şi însoţească personajele: se fac şi se desfac paturi, se schimbă draperii…

Cele două lumi pot fi, până la urmă, despărţite sau unite prin credinţă. La final se dezvăluie în toată lumina (şi goliciunea) lor printr-o imensă cruce ivindu-se dintre pereţii descărnaţi ca după un cutremur. Sau după un război.

Dacă Giraudoux umanizează personajele mitului antic, Horia Suru umanizează, la rându-i, personajele dramaturgului. Distribuţia spectacolului „Amphitrion 38” adună actori băcăuani din varii generaţii, funcţionând coerent împreună. Rolurile principale revin însă tinerilor. Ana Adelaida Perjoiu creează o Alcmenă cu multiple nuanţe: îndrăgostită, şăgalnică, supusă, învăpăiată, cochetă, încăpăţânată, dar peste toate acestea – credincioasă… soţului. În pofida unui calm aparent, are o notă de exaltare în această loialitate, de refuz al griului atunci când albul şi negrul sunt disponibile în spectrul roşiatic al iubirii. E femeia-femeie, care nu-şi­ doreşte a fi zeiţă, nici măcar nemuritoare, cum nu-şi doreşte nici fiu nemuritor, chiar de s-ar numi Hercule. (Mitologia spune că Alcmena va fi şi ultima muritoare cu care se va iubi Zeus.) Ceva mai multă grijă, însă, pentru dicţie şi rostire n-are cum să-i strice actriţei. Dimpotrivă.

Reuşit actoriceşte este dublajul celor doi îndrăgostiţi, care trebuie să-şi schimbe rolurile şi calitatea de a fi prezenţi în budoarul Alcmenei. Matei Bogdan îl construieşte cu umor pe îndărătnicul Jupiter – conştient de însuşirile sale de zeu, dar cu reputaţia nu tocmai bună, de crai. De cealaltă parte, Dumitru Rusu joacă omul-rege Amphitrion, îndrăgostit şi de nevastă, dar şi de joaca de-a războiul. Ca un copil mare.

Reuşită este şi construcţia perechii Jupiter – Mercur, în care zeul comerţului, cel c-un nume atât de frumos, cum îl linguşeşte-ironic Alcmena, este interpretat de Ştefan Alexiu, protagonistul unor scene de-un comic savuros. (Cum, din păcate, nu sunt şi acele intermezzi ce-i au ca personaje pe Sosia, Gornistul şi Războinicul, în lungi discuţii colocviale despre pace şi război).

Alcmena are în juru-i, însă, nu doar bărbaţi îndrăgostiţi de farmecele şi frumuseţea ei, ci şi necesare personaje feminine. Legendara Leda, încă nostalgică după amorul lui Jupiter, a cărui umbră de lebădă o vede c­ând şi când în baie, şi, de aceea, se pretează binevoitor la o farsă (ne)vinovată este interpretată de Florina Găzdaru, iar doica Eclise – de Corina Goranda, care accentuează acel simţ al adulterului pe care doicile din toată dramaturgia universală îl au mai bine dezvoltat decât pe cel al cununiei (de la dădaca Fedrei până la cea a Julietei).

În spectacolul de la Bacău, Alcmena şi Amphitrion (al cărui loc în patul conjugal va fi luat temporar de Jupiter) au câte-o umbră. Scenele de dragoste vor fi dublate de momente de dans susţinute de Maria Caba şi Ana Săndulache, în coregrafia britanicei Sophie Duncan, o mai veche colaboratoare de-a regizorului (la Baia Mare şi Brăila), la rândul ei performer în spectacole purtând marca Cirque du Soleil. Muzicile pe care se petrec, însă, aceste momente par luate de ici-colo, lipsindu-le dorita unitate.

„Un sfârşit e un început”. Zicala e valabilă şi pentru o cronică, şi pentru un spectacol, şi pentru o instituţie. Noul început al Teatrului Municipal „Bacovia” din Bacău e semn de bun augur. Aşteptăm cu luare-aminte continuarea.