Umbre. Un studiu (semnebune.ro)

posted in: Cronici | 0

Andra Pavel semnebune.ro

Vineri seară, m-am lăsat surprinsă de avanpremiera piesei Umbre. Un studiu, jucată la teatrul Excelsior. Adresată, teoretic, minorilor de peste 12 ani, reprezentația își dorește a fi deschizătoare de uși și minți pentru publicul ei, în plin proces de formare socială.

În regia lui , spectacolul are două părți: Jocul de-a teatrul (de Georgiana Barcan) și Umbre (de Ilinca-Anamaria Prisăcariu), prima fiind câștigătoare a Concursului de dramaturgie pentru adolescenți New Drama din 2015. Povestea este a unui condamnat la moarte () care, în așteptarea comisiei, într-un moment dictat de spaimă, îl convinge pe călău () să-i ia locul, pentru că nu poți practica moartea fără să o fi trăit. Discursul condamnatului este accentuat de siguranța omului care se știe pierdut și strigă ignoranța pe care statul o promovează și pe care toate rotițele o acceptă, fără a înțelege că sistemul poate fi demontat prin acțiuni care l-ar surprinde (pentru că, în viziunea regizorului, sistemul are viață și pare că ar funcționa ca un corp comun, nu ca suma acțiunilor individuale). A doua parte a piesei este un dialog dintre condamnat (care i-a luat locul călăului) și mama lui (), despre grijă și stima de sine. Mama-i spune constant că el e eroul ei, în ciuda replicilor cel puțin amare pe care fiul i le aruncă.

Tema este una puternică și destul de alambicată – statul care conduce tot și reduce la tăcere orice factor perturbator, prin mijloace nu mereu previzibile (dacă ne gândim la condamnatul care a scăpat de pedeapsa dată de stat prin a deveni parte din sistem). Ea ar trebui, într-adevăr, spusă oamenilor, dar mă tem că publicul pe care și-l dorește teatrul nu va reuși să înțeleagă mai nimic din revolta personajelor. Discursul este fragmentat și e nevoie de ceva experiență cu astfel de teorii pentru a putea înțelege. În plus, pasajele filmate și proiectate din timpul piesei (pe două ecrane, în imagini predominant alb-negru, cu sau, mai des, fără legătură aparentă cu replicile) încurcă și mai tare, pentru că nu știi cine-s vocile de copii, de ce „te iubesc” apare în momente în care nu-și are sensul și ce se întâmplă cu coșmarul pe care cei mici îl povestesc, la fel de incoerent.

Nici celelalte elemente nu ajută. Decorul e format dintr-un singur scaun, care, contraintuitiv, este locul celui salvat, al celui dominant, deși îl situează pe om, fizic, mai jos. Personajele nu se mișcă aproape deloc; doar capul, întors spre stânga ori dreapta, își propune să sugereze ceva trăiri. Lumina gălbuie pică în pătrate pe picioarele personajelor și pe față, întotdeauna perpendicular pe chip, lăsând urme pe peretele din spate. Intensitățile de voce sunt automatizate, cei trei purtând microfoane prin care li se accentuează sau domolesc replicile, cu toate că, sunt convinsă, în sala aceea mică actorii s-ar fi descurcat minunat fără tehnologie și ar fi fost mult mai reali, mai palpabili. Intervențiile copiilor din proiecții sunt prea zgomotoase, iar secvențele instrumentale de pe fundal sunt scurte, repetitive și uneori în discordanță cu mesajul din replici. Costumele bărbaților, la fel de negre la început, sugerează similaritatea dintre condamnat și călău, în ciuda aparentei lor diferențieri; în a doua parte, condamnatul poartă un costum alb, ca semn al purificării și eliberării de griji, în raport cu mama, față de care toți rămânem copii. Mamă care, deși îmbrăcată frumos, pare prea tânără, astfel că am crezut o bună perioadă de timp că ei sunt soți (plus câteva replici despre cine-a rămas și cine-a plecat, despre sacrificii și răbdare, pe care le-aș fi asociat mai repede unui cuplu).

Per total, găsesc piesa prea încărcată de semnificații și metafore pentru a fi înțeleasă de tinerii pe care și-i dorește în sală. Da, e bine de știut că, în cele mai multe situații, noi nu avem controlul asupra ce (ni) se întâmplă, dar lecția asta ar mai putea aștepta puțin sau ar putea fi spusă mai puțin sumbru, mai clar ori printr-o analogie adecvată unui anumit tip de experiențe.

de Georgiana Barcan și Ilinca-Anamaria Prisăcariu
Distribuție: , ,
Regie artistică:
Scenografie:
Video&Sound design: Luca Achim
Light design: Adrian Neculce
Durată: 50 min