„Thomas! Thooomas! Unde ești, Thooomas?”, asta se auzea ieri seară pe Calea Victoriei; era fiica mea, atât de încântată de ce-a văzut la teatru, încât a ținut să știe toată lumea pe lângă care trecea. Și așa a ținut-o până a adormit. A alternat replicile cu pașii de dans preferați, de unde am dedus că viziunea regizorală a lui Horia Suru a avut efectul scontat.
Despre piesele de teatru pentru cei mici montate la teatrele dedicate lor în București am mai scris și nu o să mă opresc curând. Acum a venit rândul Teatrului Excelsior, o scenă relativ nouă în lumea teatrală bucureșteană (dacă iau ca termene de comparație scenele de la „Ion Creangă” și „Țăndărică”). Nouă, dar cu o trupă de actori buni, cu regizori cu viziuni originale și care știu să răspundă celor mai pretențioase așteptări. Se știe că e dificil să-l ții pe scaun pe cel mai mic spectator preț de cel puțin o oră, ba să-i și trezești interesul. „Thomas Sawyer”, o adaptare după „Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain nu face excepție. Destinată în principal copiilor de la 12 ani în sus, ea cucerește printr-o abordare realistă a întâmplărilor și printr-o expunere contemporană a dialogurilor dintre personaje, dialoguri potențate excelent cu muzici ritmate (bețele mânuite cu dexteritate de cei de pe scenă fac adevărate minuni) și cu intermezzo-uri ce țin de scenografie simplă, dar de mare efect: desenele pe nisip captivează și antrenează spectatorii, deopotrivă.
Nu cunosc puști care să nu fie prins în mrejele acțiunii din „Aventurile lui Tom Sawyer”. Mark Twain a fost cu adevărat un geniu și uite că încă fascinează, deși au trecut mai bine de o sută de ani de la moartea lui. Tom Sawyer e un puști ca oricare altul, care-și trăiește copilăria cu intensitate și care are parte de o suită de întâmplări, mare parte datorată conjuncturii, mare parte datorată firii lui curioase, dar și prietenului său cel mai bun, celebrul Huckleberry Finn. Ambii au fost bine puși în valoare aseară, prin jocul actorilor – pentru Tom – Andrei Brădean, pentru Huck – Alexandru Aron. Pe Thomas îl recunoașteți din prima – cu o ciufă de păr creț și blond, cu ochii mari și albaștri, care se mișcă precum argintul viu și acoperă scena din doi pași și trei mișcări. Se identifică până la ultimul gest cu personajul, dar fără să cadă în teatralitate sau tușe grosiere, ceea ce înseamnă că posedă știința jocului inteligent. Și mătușa lui Tom, Polly (jucată de Daniela Ioniță-Marcu) este de o naturalețe care cucerește și se potrivește bine cu jocul lui Tom Sawyer. Aici cred că este marele merit al regizorului, Horia Suru, care chiar a știut să aducă pe scena aerul acela atât de specific sudului Statelor Unite (până și numele personajelor sunt pronunțate cu accentul specific zonei), spectatorii simțindu-se ca acasă în mijlocul acțiunii. Alternarea momentelor muzicale, ritmate și bine executate cu acele bețe – Petre Ancuța semnează muzica originală – cu replici spumoase, care se aud clar și până în spatele sălii (lucru foarte important când vorbim de piese de teatru dedicate copiilor) încântă și îi determină pe cei mici să uite efectiv de trecerea timpului. Am avut în spatele meu niște puști care scăpau câte un „Wow” sau câte un „Mamă, ce mișto!” la câte o replică auzită de pe scenă, ceea ce m-a făcut să zâmbesc involuntar. Scenografia realizată de Cristina Milea servește viziunii regizorale, apelul la mijloacele tehnice moderne find binevenit și integrat firesc în decorul de sfârșit de secol XIX – început de secol XX.
Andrei Radu, în rolul lui Joseph Harper, Alina Petrică în rolul lui Amy Lawrence vin să completeze galeria actoria din „Tom Sawyer” și o fac așa cum știu ei cel mai bine: cu succes. Până și Magicianul Antonio (care-l întruchipează pe Joe Indianul) are priză la public (eu încă mă mai întreb dacă avea catalige sau nu?!).
„Thomas Sawyer” e de văzut, nu doar de cei mici, ci și de cei mari. Are de toate: prospețime, antren, actori excelenți, muzică bună. Iar Teatrul Excelsior se dovedește a fi primitor și gazdă bună. Să ne întâlnim la teatru!