Susțin Galactoria!

posted in: Știri | 0

Impresiile Marinei Constantinescu despre editia a V-a a Festivalului Galactoria, festivalul absolventilor Facultatii de Teatru si Televiziune din cadrul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. In dezbaterea privind schimbarea denumirii Galei absolventilor sustin public pastrarea brandului GALACTORIA, traditia, continuitatea si valoarea acestui festival o impun.

Horia Suru / Galactoria V / 2008

Cronica Dramatică: Şaptesprezece pentru teatru | de Marina Constantinescu | Romania Literara nr.26 / 2008

Exact acum patru ani, Miklos Bacs mă invita la Cluj, ca şi pe alţii, ca să văd promoţia lui de actori. De cîte ori ne întîlnim cumva, pe ici, pe colo, se activează o emoţie specială, o stare ciudată de bine. Aceea de demult, de la începutul anilor nouăzeci, cînd l-am văzut prima dată. Juca Mr.Martin în spectacolul lui Tompa Gabor cu “Cîntăreaţa cheală” de Eugen Ionescu. Probabil, unul dintre spectacolele pe care l-am iubit, ani de zile, foarte mult. Imaginea acelui personaj este un flash care prefaţează fiecare dialog al nostru. Un preambul pe care memoria subiectivă îl scoate mereu, ca pe un as din mînecă, în favoarea dialogului.

Am stat de vorbă, la telefon, mi-a povestit în mare cum a lucrat cu studenţii, cum a făcut unul dintre spectacolele lor de absolvenţă, acela după piesa lui Matei Vişniec cu “Bine mamă da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se-n­tîm­plă-n actu’-ntîi”, cum a gîndit o Gală de actorie ca pe un eveniment care să marcheze încheierea unei etape, şi altele, şi altele. Dincolo de bucuria unor fapte împlinite, era şi un soi de mîndrie în ceea ce enumera. Un prea plin pe care dorea să-l împărtăşească. Plecam din ţară şi nu am putut să fiu alături de el. Am purtat povara absenţei mele de atunci, deşi motivată. Există o frustrare cînd cineva te invită să-i fii în preajmă şi, dintr-un motiv sau altul, nu reuşeşti. Am simţit, însă, nu imediat, că acolo se petrece ceva. Vocea acestui actor-profesor conţinea un mesaj mai subtil, mai profund. Transmis cu modestie şi cu discreţie. Aşa cum este Miklos Bacs.

Mai tîrziu m-am frămîntat că nu am putut să fiu martora unui început, prima ediţie a GALACTORIA, iniţiată de Miklos Bacs ca un prilej extraordinar pentru ca tinerii actori să fie văzuţi de către directorii de teatre, de către specialişti. O idee structurată de un actor pe care l-am admirat mereu pe scenă în montările lui Tompa Gabor, Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Mihai Măniuţiu, Bocsardi Laszlo, David Zinder. Un actor devenit, de ceva vreme, şi profesor. Un actor cu o carieră adevărată, cu roluri mari, şi multe, care s-a menţinut constant, aşa cum spuneam, în zona discreţiei absolute, a unei coborîri benefice în sine, pe drumul continuei căutări. Miklos Bacs este un artist preocupat temeinic şi esenţial de profesiunea sa, de teatru. Am observat asta treptat. Şi nu doar din diversitatea rolurilor pe care le-a jucat de douăzeci de ani încoace, din experienţa uriaşă dobîndită din colaborarea cu cîţiva dintre cei mai importanţi regizori români, dar şi din felul în care vede şi comentează arta, din determinarea cercetării sale din cartea “Mască şi Ťrolť. Identităţi şi diferenţe”, publicată la Editura Cărţii de Ştiinţă din Cluj Napoca, din faptul că vine la Bucureşti, la Craiova ori de cîte ori soseşte un mare regizor, un mare spectacol, că citeşte enorm, că se informează la zi, că arde tot cînd dezbatem un subiect de teatru,o montare anume, un detaliu.

Am făcut în aşa fel încît anul acesta să ajung la Cluj, cîteva zile, la ediţia a cincea a GALACTORIA. Am văzut anul IV, clasa de actorie-români a profesorului Miklos Bacs. Am descoperit vocaţia lui pedagogică de mare calibru. Am văzut, trei zile, nu doar tineri actori care vor face sigur această meserie la un nivel ridicat, dar am întîlnit tineri frumoşi, dedicaţi, serioşi, politicoşi, interesaţi de această meserie dincolo de zidurile şcolii de teatru, de cursuri, de obligaţii şi îndatoriri. Interesaţi să cunoască puncte de vedere, păreri, argumentate, chiar dacă nu coincid cu ale lor. Au fost învăţaţi ce înseamnă performanţa, ce este “foarte bun” şi cînd sînt “foarte buni”.

Din reacţiile lor mi-am dat seama că nu au fost minţiţi. Că li s-a spus mereu, cu enormă responsabilitate, cînd e bine şi cînd nu e grozav ce au făcut. Au simţul diagnosticului, lucru rarisim în meseria asta. Sînt tineri care cunosc limbajul oamenilor de teatru. Şi se comportă ca atare. Tineri care sînt contaminaţi de valoare pentru că au stat în preajma unor oameni valoroşi. Pentru că li s-a vorbit, patru ani de zile, despre valoare, despre reperele fundamentale, despre modele. Pentru că au văzut teatru. Mult. Pentru că profesorul lor este, el însuşi, un model. Un actor mare pe care îl pot vedea pe scenă jucînd, făcîndu-şi meseria.

Am regretat că nu am putut să stau toată perioada Galei, între 9 şi 15 iunie. Pentru mine, a fost un moment important. De ani şi ani merg la examene de la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. La “Uşile deschise”, unde îi cunosc pe studenţii la actorie, la regie, la coregrafie de la primii paşi. Mă interesează evoluţia lor. Mă interesează să-mi verific, în timp, intuiţiile. Mă interesează să-i văd, mai tîrziu, în spectacolele de absolvenţă, să văd cu ce rol anume îşi încheie studiile. Şi cum. Am stat de vorbă cu unii dintre profesorii lor, cu aceia dornici să se consulte, să afle opiniile celui dinafară.

De o vreme încoace, mi-am manifestat public îngrijorarea faţă de declinul şcolii. Faţă de superficialitatea şi dezinteresul care bîntuie pe acolo şi ale căror efecte se observă, prea des şi prea tare, pe scenele profesioniste. De faptul, extrem de grav, că prea mulţi dintre cei ce se numesc cadre didactice nu au tangenţă cu meseria. Nu au lucrat aproape niciodată. Adică, nu au jucat, nu au regizat. Sau, dacă s-a întîmplat, totuşi, rezultatele ţin de zona obscurului. Irelevant. Despre multe nume nu am auzit nimic. Niciodată. Pe cei mai mulţi dintre aceşti profesori nu îi văd în sălile de spectacole. Nu i-am văzut nici atunci cînd s-au jucat spectacole istorice, puse în scenă de regizorii cei mai cu cotă la ora asta. Nu i-am zărit la nici una dintre discuţiile cu aceştia.

Ce autoritate pot avea, atunci, în faţa studenţilor? Cum pot să fie convingători vorbind despre o profesiune pe care nu o practică, pe care, în consecinţă, nu o cunosc? Ce le spun studenţilor, care sînt reperele dacă despre numele mari, despre ce se întîmplă prin teatrele lumii, prin şcolile lumii habar nu au? Cît despre aură, seducţie, performanţă, se înţelege, este din ce în ce mai rar vorba.

 

Nu mi-am temperat entuziasmele niciodată atunci cînd am avut ocazia să mă bucur de promoţii bune, bine conduse, de actori pe care i-am simţit, imediat, cu potenţial, cu har, de profesori minunaţi. Nu o fac nici acum, la întoarcerea de la Cluj. Clasa de actorie anul IV a lui Miklos Bacs are şaptesprezece absolvenţi. Şapte fete şi zece băieţi. Au prezentat în fiecare seară alt spectacol, în alt registru, în care au fost distribuiţi să joace altceva, să surprindă, să arate faţete mai greu detectabile, noi de fiecare dată, proaspeţi.

Unul dintre spectacole, cel de commedia dell’arte, a fost făcut în anul II. Am putut reface, ca spectator, şi traseul lor. Cum au fost şi cum sînt. Au pus la vedere tot. Fără nici o reţinere, fără mistificări. Un exerciţiu formidabil. Programul acestei ediţii GALACTORIA, a cincea, a fost extrem de complex, de inspirat structurat, de variat şi de dinamic. Un avantaj pentru toţi. Tinerii au fost puşi în valoare la maximum, iar noi ne-am bucurat de ochiul cu care profesorul lor le-a studiat valenţele, le-a forţat limitele, i-a obligat să se descopere şi să se autoanalizeze. Să privească în urmă şi să observe saltul pe care l-au făcut. Sau nu.

S-au jucat, aşadar, “Biloxi blues” de Neil Simon, “Amor veneţian” – commedia dell’arte – “Pianul-Hedda Gabler, Ivanov, Trei surori, Pescăruşul” după Ibsen şi Cehov, “Ea” după texte de Eugen Ionescu, “Monologurile vaginului” după Eve Ensler, “West side story” de Leonard Bernstein, “Hamlet” de Shakespeare. Sună bine, nu? Cinci dintre ei au pregătit one man sau one women show-uri. Au făcut un film după spectacolul “Scrimă şi pedeapsă”, exerciţiile tematice pe care le-au lucrat cu maestrul de arme Peter Habala. În fiecare seară, într-o cafenea unde se strîngeau toţi, invitau publicul la stand-up comedy. Au prezentat fragmente de lucru dintr-un work-shop spectaculos coordonat de Iosif Herţea, “Capricii sonore”. Acolo am observat, din nou, cît de concentraţi şi de disponobili sînt. Exerciţiile propuse de Iosif Herţea au fost dificile, nu doar muzical vorbind. Reacţiile lor, extrem de promte, de juste, de precise.

Am înţeles că au fost formaţi şi ca o echipă. S-au susţinut fără osteneală unii pe ceilalţi. Pe scenă şi în afara ei. Au pus umărul la organizarea GALACTORIEI, şi-au făcut marketing, public relations. I-am văzut ca protagonişti în expoziţia de artă fotografică “Theatron 2”, o expoziţie axată pe spectacolele din această ediţie, şi nu numai, cu imagini de teatru de cea mai bună calitate. După cea de-a cincizecea reprezentaţie cu “Hamlet”, un record pentru stagiunea 2007-2008, au pus la cale, conform tradiţiei am înţeles, o tombolă şi o licitaţie în care s-au disputat obiectele şi costumele cu care au jucat, care au făcut parte din această poveste fabuloasă pe care au scris-o zile, nopţi şi ani, împreună cu profesorul lor. O poveste emoţionantă, spusă cu iubire necondiţionată, maladivă faţă de teatru. O poveste din care am făcut şi eu parte. Doar trei zile. O poveste despre teatru pe care îl iubesc şi în care cred. Şi eu, şi ei. O poveste despre calitate, umană şi profesională, despre solidaritate şi respect, despre valoare. A fost un privilegiu să îi însoţesc, să văd cum se despart de roluri, cum plîng la ultimele replici din ultimele reprezentaţii cu spectacolele pe care le-au pregătit minuţios. Fără cusur. Sînt o familie spirituală. Nici un director de teatru nu a vut inspiraţia să-i invite pe toţi într-o trupă, să includă acest nucleu solid, modern instruit, în echipa existentă, să formeze o bază de energie pentru proiecte ambiţioase.

Mă gîndesc la ei mereu. Nu ştiu ce să fac mai mult decît să vă spun povestea lor şi în numărul viitor. Să cred că şi în anii ce vor urma voi putea să scriu despre performanţele lor, să sper că nu vor osteni, că nu vor dezerta, că nu se vor scîrbi prea curînd de urît. Vă voi invita, săptămîna viitoare, în lumea acestei clase. Voi povesti şi eu despre spectacolele pe care le-am văzut. Nu multe teatre au în repertoriu ceva atît de solid. Şi nu mulţi studenţi au şansa unui profesor ca actorul Miklos Bacs.