Refugiul, un fel de safe-room pentru subconștient

posted in: Cronici, Hai la teatru | 0

Elena Coman yorick.ro

Înainte de a apăsa butonul „Postează”, Facebook îți scrie: „La ce te gândești?” și „Cum te simți?”. Îți amintești ultima dată când cineva te-a întrebat cele două lucruri?

Da, știm cu toții că timpul (ne) aleargă și că metodele de comunicare cele mai rapide exclud întâlnirea fizică. Da, utilizăm platforme virtuale pentru tot felul de activități și ne alienăm treptat. Da, avem nevoie de tehnologie într-o societate aflată într-o permanentă schimbare. Da, știm că mediul online înseamnă fals și iluzoriu. Da, suntem conștienți. Dar cum ar fi ca acesta să-ți provoace senzații autentice, poate chiar mai puternice decât orice alt stimul din viața reală?

Spectacolul „Refugiul” de Jennifer Haley, montat la Teatrul Odeon de regizorul Horia Suru, creează contextul potrivit pentru o astfel de experiență. Ca primă reacție, instinctivă, teama îl cuprinde pe spectator. Pentru că, adus în fața unui asemenea joc – altădată doar virtual, acum atât de real –, nu poți decât să te sperii. Ca un automatism, se naște întrebarea: cât adevăr se ascunde într-o convenție?

Piesa lui Jennifer Haley, un thriller sci-fi, poate primi două distincții: 1. „unul dintre cele mai actuale texte contemporane” și 2. „unul dintre cele mai alarmante scenarii despre viitor”. Pornind de la efectele negative ale tehnologiei asupra personalității umane, autoarea a imaginat o secvență dintr-un timp nu foarte îndepărtat de secolul nostru. Se întrepătrund două lumi: cea virtuală și cea reală. Protagoniștii au identitate duală și ni se prezintă sub diferite „username-uri”. Realitatea a suferit o mutație, a fost dedublată de un spațiu virtual numit „Refugiul”. Iar oamenii și-au creat profiluri care nu le aparțin de fácto. Fug de ei și se pierd într-o poveste la fel de nefericită ca și viața din care au evadat. Conflictul se construiește fragmentar, în paralel cu desfășurarea unei anchete. Se caută vinovatul. Dar cine este el – cel care a inventat minciuna sau cel care o acceptă? Pentru o astfel de interogație retorică, specatorul va fi propriul său judecător.

La nivel mondial, piesa a fost distinsă în anul 2012 cu Premiul Susan Smith Blackburn, Premiul Los Angeles Ovation și Premiul Drama Critics Circle. Prima reprezentație a avut loc în 2013, la Kirk Douglas Theatre (Culver City, California), fiind urmată de montări la Londra și New York. Tematica abordată va reuși, prin universalitatea ei, să aducă oameni de pe întreg mapamondul la același consens: suntem amenințați de o dimensiune iluzorie, care ne poate absorbi în orice clipă. Producția a ajuns în România și a prins contur la Teatrul Odeon fiind un proiect câștigător al concursului „Tineri regizori – Texte contemporane”.

Dramaturg și scenarist de televiziune de origine americană, Jennifer Haley este apreciată pentru preocuparea față de aspectul etic al realității virtuale și impactul tehnologiei asupra relațiilor inter-umane. Alături de „Refugiul”, i-au fost apreciate piese precum „Sustainable Living”(2014), „Neighborhood 3: Requisition of Doom”(2008) și „The Butcher’s Daughter”(2000).

Propunerea regizorală a lui Horia Suru „îndrăznește” să compună scenic Refugiul în toate datele sale. Bazându-se pe light-design-ul realizat de Diana Miroșu, regizorul alternează lumini și umbre, din care construiește atmosfera himerică. Adept al tipului de spectacol puternic vizual, care ți se întipărește pe retină, Horia Suru reușește să dea formă universului utopic. Spectacolul și-a găsit forma potrivită, creând parcă o hologramă pentru cei din sală. Suntem perfect conștienți că ne aflăm la un pas de teleportare în lumea închipuită.

Însă dincolo de avertismentul în legătură cu pericolul virtualității, substratul textului adâncește și mai mult gravitatea situației. Ne confruntăm cu o a doua temă delicată: pedofilia. În contextul unei nonexistențe, al unei proiecții în care fiecare user își poate alege profilul, indivizii atinși de asemenea boli incurabile își află eliberarea. Aici nu există limite morale și constrângeri sociale. Faptele se întâmplă din inerție, fără intenționalitate și consecințe. Odată intrați în Refugiu, utilizatorii se supun unei călătorii senzoriale. Bătrânul domn Sims (Papa) a creat acest server pentru a oferi libertate celor ca el. Lucid față de maladia sa, se zbate permanent între dorință și raționament. Iar evoluția de neoprit a tehnologiei îl „împuternicește” cu iluzia de a se simți un fel de Dumnezeu al spațiului privat virtual. Purtând pretutindeni prezumția nevinovăței, Papa încurajează bărbați la fel ca el să experimenteze „camera de joacă”. Fiecare își creează personajul și se lasă pradă imaginației… Și totuși, există și o contra-forță. Infer-ul intervine în sistemul impecabil și distruge iluzia obsedantă a lui Papa.

Deși nu foarte ușor de acceptat, subiectul spectacolului trebuie să ne intereseze. Maniera în care Horia Suru prezintă cele două probleme își găsește un echilibru între sensibilitate și revoltă. Dar o revoltă subtilă și delicată. El alcătuiește intriga din secvențe încărcate de emoție pură. Acestea sunt intercalate pentru ca publicul să primească doza potrivită de informație, să creadă că se află aproape de deznodământ, pentru ca apoi să îi fie răpită certitudinea. Regizorul nu scapă de sub control publicul în niciun moment, știind când să pluseze cu scene de tensiune, când să metamorfozeze scena cu ajutorul triadei muzică-lumină-proiecție și când să introducă episoade cheie pentru perceperea mesajului.

Dacă textul te provoacă la felurite reacții – indignare, confuzie, impacientare, nemulțumire –, regia aplanează încordarea prin efectele vizuale frapante. Contribuie și decorul Mariei Miu, care se rezumă la un ansamblu de oglinzi multifuncționale ce despart simbolic cele două lumi. În ele se reflectă pasiunile nocive și fricile personajelor, care ucid inconștient latura umană a fiecăruia. Omniprezența unor manechine imense, pe care apar proiecțiile lui Dan Basu, simbolizează captivitatea protagoniștilor în universul lor bolnav și bizar. Impactul păpușilor suspendate din partea finală a spectacolului bulversează publicul. Costumele Dianei Sav urmăresc tipologia personajelor și spun ceva despre fiecare în parte. Iar muzica frisonantă semnată Silent Strike completează ambianța spațiului neobișnuit, nedefinit.

Obținerea efectului (dorit) de imprecizie  asupra spectatorului – de partea cui se situează – se datorează jocului actoricesc. Domnul Sims (Papa) este Mugur Arvunescu, pedofilul care își asumă condiția sa nedemnă. Parcursul său în spectacol se modifică de la o secvență la alta. Dacă la început ne convinge că intențiile sale au fost inofensive, la final trebuie să fie sincer cu el însuși și să își accepte neputința. Cezar Antal ni-l prezintă pe domnul Doyle, un personaj care te cucerește prin fidelitate. Aduce cu sine un calm asurzitor și o consecvență în convingeri. Îl salvează candoarea pe care o folosește în discursurile sale și în încercările repetate de a-și explica pornirile. Nicoleta Lefter e agentul Morris, prezență aparținând lumii pământene. Cu un trecut incert, revelat pe parcurs, personajul său întruchipează auto-controlul, sursa de rațiune și șansa unui adevăr. Totuși, funcționarea mecanismului acestui spectacol se datorează relației dintre Woodnut și Iris. Ionuț Grama este personajul virtual, domnul Woodnut, care prin șarm, inteligență și discreție deslușește misterul Refugiului. El își face simțită apariția în scenă, fiecare mișcare având un scop precis. Stabilește o conexiune puternică, plină de tensiune, cu partenera lui. Copilul fetiș al lui Papa, fetița virtuală de care se îndrăgostesc toții userii, este Sandra Ducuță. La cei optsprezece ani ai săi, conduce cu măiestrie regulile acestui joc. Jocul său are un anumit tempo, știind mereu cât de multă emoție trebuie să ofere și până unde să meargă cu senzualitatea. Cuplul Woodnut-Iris păstrează o intensitate a trăirilor esențială în spectacol. Tensiunea dintre ei, susținută ireproșabil din ambele părți, se compune dintr-un dram de erotism, un rafinament al gesturilor, o tandrețe a privirilor și o atracție controlată.

„Refugiul” este un altfel de spectacol. Se pun întrebări grave și se aduc în discuție teme dificil de abordat. Poate ar trebui să începem să ne temem de ceea ce construim cu propriile minți. Mediul virtual ne ademenește cu un infinit de alegeri: poți fi cine vrei, poți fi cum vrei, poți fi cu cine vrei. Încet, încet ne depersonalizăm, ne dispare individualitatea. Ne acceptăm cu greu pe noi înșine și aproape niciodată pe ceilalți. Refugiul pare cel mai sigur loc. Unul în care ești protejat și lipsit de răspunderi și responsabilități. Iar dacă ceva nu îți convine, poți accesa „Meniul principal”, opțiunea „Editare”, apoi „Șterge” sau „Salvează”. Senzația, deși atât de puternică, poate fi înșelătoare. Creezi, apoi distrugi și niciodată nu se întâmplă nimic. Retrăiești senzația, până când? Până când nu vei mai rămâne cu nimic…

Încă nu am învățat să Trăim și să Simțim cu adevărat. Dacă nu știm aici, nu vom ști nici acolo.