Refugiul perfect (miculmeuparis.ro)

posted in: Cronici | 0

Mădălina Ion miculmeuparis.ro

Am fost spectatoare la o piesă de teatru care m-a zdruncinat în temelie; m-a făcut să pun sub semnul întrebării activitatea mea din fiecare zi. Ceea ce fac. Ceea ce sunt. Om de social media. Blogger după cum îmi bate gândul. Pui de digital geek. Tot ceea ce fac ajunge în online. Adică în Refugiu, locul virtual unde totul este perfect. Înfricoşător de perfect. Atât de înfricoşător încât începem să nu ne mai dorim să-l părăsim. Pentru că în online a început să fie mai bine decât în offline. În viaţa reală. În viaţa mea. A ta. A noastră.

Sună de parcă aş vorbi de un film thriller, ştiu. Dar, în fapt, scriu aici despre prima piesă de teatru thriller sci-fi pe care am văzut-o. S-a întâmplat la Odeon, la finalul lunii mai, când a avut loc premiera piesei Refugiul în regia lui Horia Suru.

Povestea se întâmplă în viitor, într-un timp în care oamenii nu-şi mai doresc să iasă din online pe principiul că doar pentru că este o lume virtuală nu înseamnă că ce se întâmplă acolo nu este real. Doar că izolarea în virtualul perfect vine la pachet cu alterarea propriei personalităţi, iar dorinţa de a fi altcineva este primul simptom al depresiei.

Este depresia unui personaj care, cumulată cu depresia unui alt personaj, duce la crearea unui infern care nu mai e demult necontrolat. E un infern virtual cu reguli la fel ca în lumea reală. Un infern în care pedofilia s-a transformat într-o afacere profitabilă, în timp ce copiii adevăraţi sunt tot mai greu de găsit.

Dar dincolo de acest thriller sci-fi, piesa lui Jennifer Haley extrapolează nişte subiecte cât se poate de actuale şi de reale.
Cum e problema libertăţii – cât de liberi ne considerăm? dar cât de îngrădiţi, supravegheaţi, manipulaţi suntem, în fapt?
Sau preocupările viruale ale părinţilor, care duc la dezvoltarea unui deficit de atenţie pentru copiii predispuşi la tulburări de personalitate.
Sau frica de a ne asuma consecinţele. Frica de a nu cumva să se întâmple ceva mai puţin prevăzut, mai puţin perfect.

Şi cel mai înfricoşător este că, pentru a le evita, ne refugiem în online, unde există soluţie imediată pentru fiecare posibilă problemă, unde grădinile sunt ca-n poveşti, iar copacii cum nu s-au mai văzut vreodată.

Au fost 90 de minute care nu ştiu când au trecut, dar la finalul cărora am simţit nevoia să mă conectez la lumea virtuală şi să-ţi spun:
– Nu mai sta în online. Hai mai bine la teatru!