Larisa Luca: Care crezi că este rolul teatrului? Un spectacol trebuie să fie conectat la realitatea imediată?
Horia Suru: Da. Cred că teatrul trebuie să fie vocea Cetății, să fie conectat la ceea ce se întâmplă astăzi în lume, să fie oglinda societății și a vieții.
L.L.: Ai montat la Teatrul Excelsior Viaţa plicticoasă şi preaplină a visătorului François inspirată din Gargantua şi Pantagruel, cartea lui François Rabelais. De ce ai optat pentru suspendarea articulațiilor verbale în favoarea limbajului corporal?
H.S.: A fost o mare provocare textul lui Rabelais. Regizorii nu bat la ușă pentru a trata cartea, tocmai pentru că este un material complex care nu poate fi transpus în totalitate în teatru. Nici nu-mi asum faptul de a fi adus pe scenă întregul scenariu propus de autor, deoarece e mai mare decât teatrul însuși, decât mijloacele de care dispune el. Pentru că doar dintr-un capitol de două pagini se poate face un spectacol de două ore. Toate temele mari ale omenirii sunt tratate pe larg de către Rabelais, nu doar amintite. Dar teatrul are limitele lui. Nici n-ai cum să comprimi lumea întreagă a cărții printr-un limbaj articulat. De aceea cred că limbajul corporal se apropie mult mai fidel de universul cărții, deși e o abordare destul de diferită; nu găsești zona aceasta în țară. Asta poate pentru că e mai ușor să spui un text decât să explorezi zonele exclusiv corporale. Și reacția publicului poate varia destul de mult.
L.L.: Cum ai lucrat cu actorii? Cum au reacționat ei la această modalitate de spectacol?
H.S.: Cred că este foarte greu să te desprinzi de individualitatea pe care încerci să o cucerești astăzi din varii motive. Actorii se pun în slujba a ceva ce trece de interesul personal, îndeosebi în spectacolul acesta. Nu mai este vorba despre cât de dese sunt aparițiile mele pe scenă ca actor sau ce rol joc, este vorba despre cum vom funcționa împreună. Mai ales că cei selectați pentru spectacol nu se cunoșteau toți între ei, mai ales că sunt temperamente diferite și au experiențe diferite. Aici contează să treci peste toate diferențele și să vezi lucrurile ca un întreg. Și ei au înțeles aspectul acesta. Mi-am dorit foarte mult să reușim să facem spectacolul. Dar nu e de ajuns să-ți dorești. Nu e de ajuns să spui. E important să faci. E o muncă enormă în spate, nu doar a mea, îndeosebi a actorilor, a coregrafului, a muzicienilor, a celor de la lumini…
L.L.: Ai vrea să tratezi și alte subiecte prin aceeași modalitate de exprimare?
H.S.: Da. Pentru mine, corpul este foarte important în teatru. Se întâmplă uneori să vezi spectacole în care între ceea ce spune actorul și corpul său pare a nu fi nicio legătură, deși ea e necesară. Corpul poate spune deseori mai mult decât limbajul articulat. Cred că fiecare ar trebui să fie conștient de corpul său și de mijloacele de care dispune el. Și asta nu numai în teatru.
L.L.: Dacă ar fi să stabilești o graniță între ponderea pe care o joacă tehnica într-un spectacol și expresivitatea naturală, proprie fiecăruia, ce ai alege?
H.S.: Limita nu este aceeași pentru toată lumea. Fiecare reacționează diferit. Dar pentru mine e important să existe meșteșugul pentru că, în primul rând, teatrul este o meserie pe care poți să înveți să o faci bine. Nu oricine poate învăța asta, pentru că, la fel de bine, oricine poate fi un medic, dar nu oricine poate fi un medic bun. Însă orice meserie are anumite date concrete pe care trebuie să le stăpânești. Nu te poți bizui pe un talent care rezolvă acea dedublare dintre actor și personaj. Meșteșugul presupune tocmai capacitatea de a fi și azi la ora 7 și mâine la ora 7 în aceiași parametri stabiliți anterior. Evident că există un așa-zis har, dar asta nu se întâmplă peste tot. Restul înseamnă extrem de multă muncă, seriozitate, precizie și efort pe care trebuie să-l depui.
L.L.: Deține limbajul corporal capacitatea de a exprima universalul? Și aici iau în considerare un public din alte țări care vine să vadă spectacolul.
H.S.: Eu sunt convins că dacă mergem cu Viaţa plicticoasă şi preaplină a visătorului François în Japonia, de exemplu, publicul de acolo va înțelege. Și asta tocmai pentru că expresivitatea corporală prezintă mult mai multă universalitate decât limbajul articulat. Informația ajunge mai ușor la public. Schimbul de informație se adresează unor stimuli general valabili. Cred că există acest universal în corp, dincolo de anumite particularități.
L.L.: Tu, ca regizor, trebuie să fii destul de flexibil, pe lângă viziunea de ansamblu pe care o ai…
H.S.: Da, teatrul se face cu oameni. În lucrul cu ei totul se modifică oricum. Trebuie să fii deschis s-o iei în fiecare zi de la capăt. Cred că, într-un proiect, regizorul trebuie să îndeplinească mai multe roluri, să fie și prieten, și psiholog, și părinte; inclusiv în ceea ce privește partea de tehnică. Sunt foarte multe lucruri în spate care nu se văd pe scenă, sunt foarte mulți oameni care lucrează enorm acolo. Dar trebuie să fie cineva care-i coordonează. De obicei, orice spectacol pe care îl pregătesc îl trăiesc foarte intens. Trăiesc într-un fel de carantină toată perioada respectivă și asta pentru că încerc să fiu acolo, în sânul lucrurilor pe care încercăm să le aducem pe scenă. Și aici e foarte important să-ți dozezi partea de raționalitate și cea instinctuală, inclusiv în schimbările pe care vrei să le aduci în spectacol. E important să știi ce vrei, dacă poți să obții asta, să te conformezi unui timp…
L.L.: Cum te ajută teatrul pe tine ca individ în viața de zi cu zi?
H.S.: Personal, cred că teatrul este și un fel de terapie pentru mine ca actor. Presupunând anumite convenții, exteriorizarea celor mai diverse sentimente e mult mai intensă pe scenă. E o descărcare de energie, deci componenta terapeutică există.
L.L.: Vin oamenii la teatru doar pentru că văd în asta o formă de relaxare și delectare?
H.S.: Eu încă mai cred că există un public care vine la teatru nu doar pentru a bifa doar două ore de entertainment. Și poate că sunt momente în care tu, ca spectator, te descoperi într-un moment de introspecție.
L.L.: Care crezi că ar fi rolul unor repetiții cu publicul?
H.S.: Cred că ar fi mai multe. Poți verifica anumite lucruri, poți aduce anumite modificări în spectacol înainte de a-l oferi publicului. Există clar o tensiune specială în momentul în care ai publicul în sală în timpul repetițiilor, spre deosebire de cele făcute în fața unei săli goale. De exemplu, înainte de premiera spectacolului O mie de motive, care se joacă la Point, am organizat o repetiție cu publicul în care am avut o parte interactivă. Am avut patru trupe de teatru din licee din București pe care le-am invitat tocmai pentru a verifica tensiunea asta, eventual pentru a da anumite nuanțe piesei. Dar, în general, nu schimb jumătate de spectacol în ziua premierei. Pentru mine e foarte important ca oamenii să reacționeze. Asta demonstrează că s-au implicat, au înțeles și au o anumită poziție față de spectacol. Eu mai fericit decât în momentul ălta nu cred că sunt.
L.L.: Crezi că tehnologia tinde să ia locul actorului de pe scenă?
H.S.: Nu. Oricum, noi aici, în țară, suntem destul de feriți. Dar eu sunt de părere că tehnologia ar trebui să fie o parte importantă din procesul teatral. Ea este prezentă în viața de zi cu zi, motiv pentru care n-ar avea cum să lipsească din teatru. Ar trebui să ajute la crearea acelei emoții, la schimbul de empatie între scenă și sală. De exemplu, apariția electricității ne-a ajutat să putem face spectacole seara. Trebuie să îi recunoaștem meritul tocmai pentru că putem transmite publicului și un altfel de mesaj. Depinde cum o folosești. Dar nu cred că va lua locul actorului în teatru.
L.L.: Prin ce crezi că s-ar putea revigora teatrul românesc? Crezi că are legătura textele pe care alegi să le folosești, clasice sau moderne?
H.S.: Cred că avem nevoie de ambele. E nevoie de texte noi care vizează problemele societății, care, până la urmă, se raportează și la lumea în care trăim. Dar în egală măsură ai nevoie și de texte ce au trecut proba timpului, care și-au dovedit certa valoare în sute de ani. Înseamnă că au un soi de universalitate ce le dovedește capacitatea de a fi actuale și astăzi, cum se întâmplă cu operele lui Shakespeare.
L.L.: Te-ai gândit la o interpretare după o anumită operă shakespeariană?
H.S.: Da, m-am gândit, dar încă n-a venit vremea lor. Sunt multe texte care mă interesează și de-ale altor mari clasici, dar încerc să le iau rând pe rând, să nu mă gândesc la ceea ce voi face peste zece ani.
L.L.: De obicei există un fir roșu pe care îl urmărești în spectacole? Sau ești destul de flexibil în ceea ce privește temele abordate?
H.S.: La mine există flexibilitatea asta. Dar vreau să fac spectacole diferite între ele. La un anumit nivel, există un numitor comun, dar mă interesează să încerc mereu altceva, atât ca abordare, cât și ca tematică. M-a interesat să caut în mai multe zone mai multe feluri de a face teatru. O amprentă personală cred că este, dar, în ceea ce privește stilul, cred că va veni odată cu timpul.
L.L.: Dacă ar fi să alegi unul dintre spectacolele aduse pe scenă până acum, de care crezi că ești mai apropiat?
H.S.: Asta nu există. Toate sunt copiii mei. N-ai cum să-i spui unui copil că e mai prost decât altul. Nici dacă te enervezi pe unul destul de tare, tot n-ai cum. Ai tăi sunt toți.