Comicul convertirii cinismului

posted in: Cronici | 0

Vlad Ciobănel   Revista Teatrala Radio

Cristopher Durang, actor şi dramaturg american contemporan, povesteşte des despre patima cu care urmărea filme de epocă. Poate de aceea savoarea textului lui pare sa descindă din marile comedii americane. Montarea de la Godot extrage toată noutatea si verva scrisului său, reuşind să plaseze spectacolul în zona experimentului teatral. Profund fără a fi complicat, urban fără a fi bulevardier.

Pentru început cultivă ambiguitatea legăturii posibile între două monoloage aparent opuse, între două personaje pe cât de diferite, pe atât de tulburate. O femeie şi un bărbat educaţi în spiritul psihologiei populare: să caute oportunităţi în dezastre şi împăcare în disperare şi izolare. Apoi ne este indicată legătura între ele: un incident în jurul unei cutii de conserve dintr-un supermarket. Când cei doi încearcă să-şi explice incidentul, el capătă proporţii satiric-cosmice.

Cum textul lasă loc exploziei actoriceşti, cei doi actori profită din plin de aceasta şi joacă aproape de “pielea” publicului: Matei Chioariu (premiat pentru interpretare la cele două festivaluri majore ale teatrului independent din 2013: Undercloud și Bucharest Fringe) şi Isabela Neamţu (actor şi producător al spectacolului, implicată şi în producţia după acelaşi text la Teatrul Tineretului de la Piatra Neamţ) solicită răspunsuri, efort de gândire şi mai ales de simţire.

Care e cealaltă faţă a vedetei de televiziune, care e cealaltă faţă a noastr, câtă agresivitate şi câtă singuratate poate fi în sufletul metropolitan? Cât ne putem complica în dorinţa noastra de a trăi pur si simplu, de a fi fericiţi?

Personajele se conectează dificil la ele însele şi fluctuează continuu: întâlnirea celor doi e evident şi mai problematică. Eşecul comunicării e constant de la o întâlnire la alta, doar verva comică creşte.

Ar mai rămâne o şansă, a întâlnirii în vis, în imagini, în obsesiile copilăriei. Regia lui Horia Suru şi sugestiile scenografice ale lui Marian Văsîi reuşesc să creeze şi această atmosferă. Mişcarea scenică e amplă şi justificată. Absurdul se transformă în grotesc, pofta de joc şi semnificaţiile se multiplică. Cinismul psihopatologic devine inteligibil şi uman prin joc şi în joacă. E finalul, nu trebuie să facem nimic, doar să încercăm să învăţăm din nou să respirăm. Poate ce este mai important şi poate împreună. Sigur, un pic altfel.

L.S.D.-ul din titlu nu desemnează binecunoscutul drog, ci experienţa Râsului, a Căutarii şi a Visului.

Citește articolul complet pe site-ul Revistei Teatrale Radio.