cronică scrisă de Ami Tudorache pentru blogul Excelsior Teen-Fest
Columbinus nu a fost un simplu spectacol, a fost o stare, un cumul de emoții ce au culminat cu o serie de aplauze în care se simțeau de-o potrivă recunoștința și teama.
Este ușor să te regăsești în cadrul acela, un liceu ca oricare altul. Nu contează de unde sau în ce an. Sentimentul e și mai puternic dacă senzația de familiaritate nu-ți dă pace, tocmai pentru că este o lume pe care o trăiești zi de zi. Aciditatea și onestitatea tipică liceenilor te fac să pătrunzi în lumea lor aproape pe nesimţite. Ești acolo.
Un șir interminabil de zgomote prelungi, asurzitoare și repetitive intercalate cu tăceri sumbre, pline de înțeles par să fie asemenea unei coloane sonore. Un continuu amalgam de contraste: apartenență-excludere, înțelegere-ignoranță, acceptare-negare, teamă-curaj.
Columbinus este despre căutarea adevăratului eu, despre lupta acerbă dintre renunțarea la identitate pentru a se integra și auto-excludera care vine odată cu asumarea unei imagini. Este un semnal de alarmă subtil, care-ți reactivează toate momentele în care ai spus nu știu, nu vreau să știu sau nu e treaba mea. Toate se adună într-o explozie de întrebări, remușcări și ce-ar fi fost dacă…
E greu să pleci din sală fără să îți pui întrebări. Dacă la începutul spectacolului publicul râdea și recunoastea o lumea prea familiară, rutinizată chiar, pe măsură ce povestea avansează, atmosfera devine tot mai silențioasă, tot mai apăsătoare, asemenea tavanului ce pare să compreseze sub greutatea lui întreaga intensitate a momentului.
Când vocea ignoranței urlă prin toți porii acțiunii și ura devine sentimentul uzual, siguranța regăsirii în cel din fața ta învinge, poate, încapacitatea de a te adapta. Pe scenă, odată cu legarea unei prietenii, se naște și începutul sfârșitului imprevizibil, asumat și dureros.
De ce nu începem de azi? De ce nu încercam să lucrăm cu teama de sine și de ceilalți, în loc se ne preocupăm de activitățile extracuriculare? De ce e mai important ce fac prietenii mei, nu faptul că am sau prieteni? De ce presupui ce simt în loc să mă întrebi? Când a devenit mândria de a rămâne în istorie mai puternică decât acțiunea însăși?
Exactitatea detaliilor te plasează fără să vrei în centrul întâmplărilor. Reproșurile și amenințările adresate la persoana II-a plural nu îți oferă nicio altă alternativă. Faci parte din masa de oameni responsabili, ai contribuit la această vina colectivă. Ești acolo și o să scapi de abia atunci când ei decid că se termină.
Columbinus m-a lăsat cu un gol în stomac și un nod în gât. A fost de o normalitate incomdă. O sinceritate brutală, care condamnă și avertizează. A fost o experienţă și cred că este de departe cea mai intens spectacol pe care l-am trăit.
Știi că este ficțiune, dar naturalețea replicilor și lejeritatea acțiunilor te fac să-ți fie teamă. Am răsuflat ușurată când s-a stins lumina și era în sfârșit liniște.
O să lăsăm niște cicatrici care nu se vindecă niciodată – despre asta este vorba, despre conștientizarea și asumarea cicatricilor, în speranța că nu se vor mai forma altele noi.
Columbinus, în regia lui Horia Suru, a fost un roller-coaster aparte: te bucuri că ai ajuns la final, dar ești gata să o iei de la capăt.