Cockoși. Despre homosexualitate sau “Cine sunt eu?” (Yorick)

posted in: Cronici | 0

Monica Andronescu  yorick.ro

Când vine vorba despre homosexualitate, în România lucrurile sunt relativ previzibile. Se începe cu ideea că în Occident lucrurile sunt de mult clarificate/ înaintate/ rezolvate, pe când la noi societatea este retrogradă și astfel de subiecte își fac loc cu greu în teatru, în film, în literatură. Ca atare, orice astfel de gest de „curaj” trebuie salutat ca un gest de curaj… și, dincolo de realizarea lui artistică, în principiu. Pe ideea tot mai des vehiculată că teatrul ar trebui să se transforme (și în România…) într-un instrument de propagandă (de orice fel ar fi ea), într-un instrument clar social (ca și cum n-ar fi, de la sine), într-un fel de platformă de luptă (de parcă toate astea n-ar fi etape prin care teatrul a trecut oricum de când se știe el și până azi). Și toate astea, cu furia cu care am descoperi acum… roata.

Dar nimic din toate astea nu este valabil, din fericire, pentru spectacolul „Cockoși” al lui Horia Suru, care a avut de curând premiera la Teatrul Act, o montare a unui text care aduce în prim-plan iubirea dintre doi bărbați, o iubire care, după șapte ani, intră în criză. Identitatea sexuală e pusă astfel sub semnul întrebării. Și mai este vorba, într-un mod subtil, despre normalitate și anormalitate, orice ar însemna asta…

Piesa lui Mike Bartlett, câștigător al premiului „Laurence Olivier”, montată între timp pe Broadway, un succes care, iată, a avut ecou până în clădirea de pe Calea Victoriei din București, propune o discuție nu doar inteligentă, nu doar crudă și, în final, amară, ci și acid de comică. De-ar fi să judec în termenii în care se discută de cele mai multe ori un spectacol care aduce în discuție o astfel de problematică, cea a discriminării sexuale, aș spune că montarea lui Horia Suru, cu sau fără voie, se transformă în final într-o fină pledoarie anti-homosexualitate. Dar n-aș face decât „să discriminez” un spectacol care este mult mai mult de-atât. Și în care, dincolo de discuția în sine, cu cărțile pe față și cu argumente zdrobitoare și de o parte și de alta – că ne aflăm într-un ring de box o arată însăși scenografia Stelianei Ștefănescu –, avem de-a face cu o construcție impecabilă atât din punct de vedere regizoral, cât și din punct de vedere al interpretării. În care asiști două ore la un joc complicat în timpul căruia o ființă umană se caută pe sine, încearcă să se descopere și să se înțeleagă, se privește în ochii celorlalți (numai într-ai ei nu) și, în final, se lasă ales. Departe de a fi ancorat doar în realitatea zilelor noastre (aceea în care homosexualitatea devine, la nivel oficial şi nu numai, obiect al discriminării pozitive), textul lui Mike Bartlett deschide o discuție cu rădăcini mult mai adânci. Deși e adusă în prim-plan, homosexualitatea nu este subiectul principal. Subiectul principal este „Cine sunt eu?”. Iar drama este că finalul spectacolului lasă în scenă un om zdrobit, incapabil să mai găsească răspuns la această întrebare.

Spectacolul surprinde, în fond, acel moment de grație sau de răscruce pe care îl traversează un om o dată în viață. Și pe care cei mai mulți, la fel ca tânărul interpretat de Rareș Florin Stoica, îl îngropăm apoi, alegând ce aleg ceilalți pentru noi și alegând, mai ales, să îngropăm întrebarea și să trăim…

Șapte ani de viață alături de un bărbat, șapte ani în care viața a arătat doar așa, în care legăturile s-au adâncit și ruptura devine aproape o alegere imposibilă. Rareș Florin Stoica și Vlad Nemeș construiesc pe scena de la Act, în micul ring de box, așezat între perdele de coarde întinse la maxim, care creează un efect straniu – cușcă, acvariu, interiorul unui instrument muzical – o relație atât de puternică, atât de crudă, atât de profundă, încât devine toxică. Și anulează orice libertate. Problema libertății este elementul principal al spectacolului lui Horia Suru. Doi bărbați întră în scenă, în propria viață, în propriul destin, ca într-o cușcă, delimitată fin de fire subțiri, dincolo de care doar PARE că pot trece. De fapt, așa cum este creat de regizor, spectacolul creează încă de la prima scenă premisa pentru ultima. Între cei doi bărbați jocurile sunt făcute de la început. Libertatea e o fantasmă… o rătăcire, o abatere.

(…) Într-un ritm bine dozat de regizor, scena finală aduce elementul surpriză. Tatăl lui John vine să poarte bătălia în locul fiului și să-l convingă pe partenerul lui să nu-l părăsească pentru o femeie. Într-un rol teribil de alunecos, Ionel Mihăilescu creează un personaj atroce. Un tată care luptă, desigur, pentru fericirea fiului. Și dacă fericirea înseamnă o relație homosexuală alături de un bărbat care nu mai este convins de alegerea lui, asta nu înseamnă nimic. Tânărul va fi convins că este ceea ce nu e sigur că este și i se va inocula în doze suficiente răspunsul legat de propria identitate. Matur, calculat, grețos și cumsecade, tatăl cel „normal” și îmbrăcat în pulover simplu, stând picior peste picior, alege ițele în locul tuturor. Stând pe scaun, într-un colț, cu pumnii strânși și cu inima la fel, băiatul va șopti printre dinți cu o formă de disperare și neputință: Gay și gata, dacă ei zic, așa e și gata…

În final, în întuneric, cu lacrimi pe față, băiatul vrea să rămână singur. Este prima alegere pe care o face.