„Cockoşi“ sau despre criza conştiinţei de sine

posted in: Cronici | 0

Elena Manea Revista Cultura

„Iubire, bibelou de porţelan,/ Obiect cu existenţa efemeră…“ Caldă şi inocent, pe de-o parte, incandescentă, vulcanică, de cealaltă. Mereu la graniţa dintre cele două borne, atent fixate de legile nescrise ale firii, sămânţa incertitudinii pare a se strecura cu uşurinţa unui acrobat în sufletului celui atins de boală, dând naştere unui adevărat conflict interior ce macină individul la oricare nou contact cu realitatea. Câte inimi, atâtea moduri de a iubi. Pentru nici una nu avem manual de utilizare. Suntem lăsaţi să ne frământăm, să ne dezintegrăm treptat într-o mare de trăiri şi senzaţii. Rupem câte o bucăţică din noi la fiecare răscruce, într-o hiperlucidă analiză, demnă de un Ştefan Gheorghidiu contemporan. În astfel de momente-limită oricare dintre noi devine, involuntar, un alter ego al personajului camilpetrescian. Dar oare mai stau lucrurile la fel când în locul unui el şi ea avem un el şi un el? Oare intensitatea trăirilor este aceeaşi sau asistăm la un crescendo emoţional cu cote aproape paroxistice în spectacolul lui Horia Suru de la Teatrul ACT?

Adaptare după piesa lui Mike Bartlett (câştigătoare a uneia dintre cele mai prestigioase distincţii britanice din arta dramatică, Premiul „Laurence Olivier“), Cockoşi (Cock în original) tratează o temă recurentă în peisajul autohton, chiar banală: momentul de cumpănă al unui cuplu stabil, specific relaţiilor de lungă durată. Dar autorul inserează încă din incipit ingredientul magic care îndepărtează spectacolul de barierele teatrului convenţional, oferind o perspectivă cu totul insolită în peisajul dramatic românesc. Mai exact, sunt aduse în faţa spectatorilor fragmente din viaţa unui cuplu gay, precum şi criza emoţională prin care partenerii trec ca urmare a degradării treptate a legăturii afective. În esenţă, aceasta este şi trama pe care o urmăreşte piesa lui Bartlett: o analiză cât mai în detaliu a relaţiilor interumane conectate la întreaga suită de elemente colaterale care influenţează destinul personajelor.

Decorul avangardist (Steliana Ştefănescu) aduce publicul aproape de actori, minimalizând distanţa şi făcându-l părtaş la episoadele de dragoste-ură-indiferenţă care se conturează în faţa sa. Regăsim pattern-ul propus de Henry James în The Art of Fiction (n.r. – Arta ficţiunii), conform căruia casa ficţiunii este dotată cu mai multe ferestre de la care privesc persoane înzestrate fie cu propriul văz, fie cu o serie de adjuvante (de tip binoclu, ochelari) ce aduc o perspectivă diferită în funcţie de ceea ce înregistrează fiecare constituent în parte. În Cockoşi, spectatorul-voyeur nu numai că participă la toată această combustie, ci poate chiar să emită judecăţi pe baza „probelor“ desfăşurate în faţa sa. Scena, un soi de cuşcă delimitată printr-o reţea de fire invizibile, participă semnificativ la ilustrarea neputinţei personajelor de a se sustrage unei relaţii, unei situaţii aflate la distanţă milimetrică de colapsul brusc, dar poate revigorant. Faptul că reţeaua care o înconjoară nu este constituită dintr-un material dur, securizant arată că personajul care vrea să evadeze din acest mediu măcinat de rutină, de saţietate sentimentală se complace cumva în starea de confuzie, satisfăcut de ideea de confort, de rutina deja ştiută şi trăită.

(…) Mergeţi şi vizionaţi acest spectacol pentru că, în mod cert, nu veţi fi dezamăgiţi! Veţi asista la o discuţie inteligentă pe tema prieteniei, a dragostei, a identităţii şi a sacrificiului în numele unui ideal. Veţi vedea cum vulnerabilitatea şi manipularea merg mână în mână, mai ales atunci când la mijlocul tuturor acţiunilor se află dragostea. Şi mai ales veţi învăţa că pentru a putea trăi armonios, trebuie să vă dezbrăcaţi de prejudecăţi, pentru că „este mai important cine este o anumită persoană, nu dacă e bărbat sau femeie, ci cum e persoana asta“. În fond, esenţa fiecăruia dintre noi stă în suflet.

Citește articolul complet pe site-ul revistacultura.ro.