Cockoși și nu prea (liternet.ro)

posted in: Cronici | 0

Anca-Maria Pănoiu  liternet.ro

Am mers la Cockoşi la câteva luni bune de la premieră, cu toate că de promovare şi afişe am tot avut parte – ba din pixeli, ba din celuloză. Fac mea culpa: am idei mai fixe, mai încremenite -le-a trebuit ceva până să se lase fluidizate într-atât încât să se toarne armonios şi fără cocoloaşe în forma politic corectă a vremurilor. Fie şi numai de formă. Credeam că o să merg la un spectacol despre gay (membri ai comunităţii LGBT? persoane care manifestă atracţie fizică faţă de indivizi de acelaşi sex? – nu ştiu, încă îmi antrenez grefa politic corectă…). Iar ceea ce îmi îndupleca rezerva pe care o am faţă de scoaterea preferinţelor sexuale din privat în public şi faţă de scandarea lor exaltată – fie că ai, fie că nu ai poftă să asişti la ea – era ce mai spuneau unii-alţii, cum că e un spectacol la care râzi de te prăpădeşti. Prin urmare, m-am dus la Cockoşi din curiozitate: Cum a înrămat piesa faptul homosexualităţii? Cu ce mijloace îl pune în scenă? Din ce unghi? Pe ce ton? Am avut parte de două mari surprize: nu m-am prăpădit de râs şi nu am mers la o piesă despre homosexuali.

În buna (deja!) tradiţie minimalistă a spectacolului contemporan, povestea nu e una complicată. Lucru bun în situaţia de faţă, pentru că simplitatea schemei narative lasă mijloacele actoriceşti, regizorale şi scenografice să se desfăşoare şi să se pună în valoare, chiar în lipsa notei de hazard care face trend-ul în arta contemporană. Un cuplu de homosexuali se iubeşte de şapte ani, mai cu pasiune, mai cu năbădăi. Dintre ei, pe unul îl cheamă John şi este singurul personaj cu nume complet, poate pentru că el reprezintă punctul nodal al piesei: mărul discordiei şi motorul întregului conflict. Piesa începe printr-o ceartă cu iz cotidian, în care se dezbat teme de cuplu cu surprinzător de mult praf de puşcă pentru cât de sâcâitor de obişnuite par: nepriceperea la gătit, nepotrivirea de caracter şi alte lucruri care încep cu “ne-” şi care, gândind la rece, te fac să te întrebi dacă acolo mai e vorba, într-adevăr, de dragoste. Ce oferă un gust mai puţin obişnuit (era să zic “dubios”, dar n-am zis!) dialogului e faptul cătoate substantivele şi adjectivele se declină la genul masculin, iar sugestia unei perversiuni zoo– aşa, de împăcare fulgurantă! – pe care nu-mi dau seama dacă aş fi vrut să o văd nici măcar în varianta hetero-, e cu atât mai… neobişnuită. Să zicem. Ecuaţia nu e gay până la capăt, în sensul că atunci când apare gelozia nu avem de-a face cu un intrus, ci cu o… intrusă. Şi aici lucrurile încep să sfârâie.

Aplaud cu zgârcenie la spectacole. Uneori pentru că zgomotul bătăilor din palme, adesea snob şi gregar, spulberă liniştea de care am nevoie pentru a pune rânduială în vârtejul stârnit de un spectacol bun. Alteori, pentru că ceea ce văd sau ascult mi se pare atât de covârşitor de frumos încât ori nu mai e nevoie de aplauze (cam cum uneori nu e nevoie de cuvinte…), ori nu mai sunt în stare să aplaud. Mi se mai întâmplă să nu aplaud din onestitate, pentru că pur şi simplu nu merită. Dar pe Rareş Florin Stoica l-aş fi tot aplaudat. Pentru că tinereţea lui e invers proporţională cu marele fel în care îi iese un rol teribil de greu. Cred că una dintre cele mai mari provocări ale meseriei de actor e dedublarea: să fii în stare să te desfaci de propriul eu – şi nu în joacă, ci cu forţa cu care trebuie desfăcută, probabil, carnea de pe oase – şi să te torni, cu versatilitate şi fără ostentaţie, în tot atâtea creuzete umane câte roluri joci. Să fii un pic psiholog, un pic sociolog, un pic antropolog, un pic psihanalist şi, peste toate, artist. Dar rolul lui Rareş Florin Stoica a fost mai greu de atât, pentru că lui i se cerea să îşi toarne substanţa în ceva care nu are nicio formă. Personajul John este victima propriului său amorfism uman: suferă îngrozitor de tara indeciziei, nu e capabil să facă alegeri, nu e capabil să găsească zona tumefiată din sufletul său şi să încerce să o trateze, nu e capabil să privească în el. E în bătaia celor mai încrucişate vânturi, se dă când după unul, când după celălalt cu cea mai mare sinceritate, dar fără siguranţă, fără statornicie. Pendularea îl oboseşte. Nu e în stare să vreaceva cu adevărat şi lucrul îl doare cu atât mai mult cu cât vede că se răneşte nu numai pe sine, ci şi pe cei pe care îi iubeşte – deopotrivă, deşi ar trebui să se hotărască la unul singur. Dar John e nehotărât nu numai când vine vorba de iubire. Nu e în stare să zică “da” ori “ba” nici măcar atunci când i se spune să stingă lumina şi să ducă la loc un scaun. John e o baltă, un hău al voinţei, iar ezitarea ca mod de a fi în lume face o antiteză ironic-dureroasă cu felul în care adesea răcneşte replicile, încercând, cu furie, să compenseze somatic o voinţă care nu există. Handicap cu atât mai bine scos în evidenţă cu cât unele scene – de pildă întâlnirea cu ea – au în ele o hilaritate nebunească, de bufonerie a clovnului trist. Dintre cei trei protagonişti, este singurul care nu îşi schimbă hainele pe durata celor 90 de minute (haine pe care, mărturiseşte la un moment dat, nici măcar nu e în stare să le aleagă, pentru că nu poate să îşi dea seama ce îi place). Din nou, o ironie vestimentară pe care o bănuiesc de a fi menită să sublinieze o încremenire psihologică: incapacitatea de a fi statornic, hotărât.

(…) Spaţialitatea spectacolului e un alt aspect care pune pe gânduri. Nu e prima piesă de la Teatrul Act în care să fi întâlnit o scenografie aparte, deci de surpriză nu poate fi vorba, mai ales că e în firea lucrurilor ca neconvenţionalul să ajungă şi el, la un moment dat, convenţie. Totuşi, beciul aparent neofertant pe care Marcel Iureş l-a transformat în teatru e o materie primă teribilă pentru cele mai nematerialnice găselniţe. Îmi amintesc cum pe afişul spectacolului Amalia respiră adânc, scenografia era anunţată cu mare tam-tam, pentru ca în sală să îmi dau seama că avea o alcătuire sumară: o bucată de cretă, o pereche de pantofi roşii cu toc, un scaun (parcă…), un mop cu găleata aferentă şi… cam atât. Deşi acţiunea se întindea de-alungul unei vieţi de om şi se petrecea ba acasă, ba la cimitir, ba în aeroport. Forţa jocului făcea să nici nu mai fie nevoie de alte obiecte. Tot cam la fel şi în Cockoşi: nu avem mai mult de patru scaune, care par să se lase aduse cu greu în scenă şi chiar mai greu duse înapoi, iar locul cortinei e luat de stingeri şi aprinderi bruşte de reflectoare, însoţite de zgomote cam anxioase şi de rămânerea în nemişcare a personajelor. Însă actorii răspund provocării vidului şi reuşesc să cartografieze, prin traiectoriile şi emoţiile lor, o staţie de metrou şi vreo două apartamente. Ba reuşesc chiar să facă dragoste, deşi se află la cel puţin trei metri depărtare. Culmea ironiei – la modul cât se poate de hetero- şi de analogic, fără perversiuni şi reţele implicate. Bravo pentru veleităţile actoriceşti, nu fără o oarecare teamă că vidul spectacolului contemporan, lipsa de materialitate şi substanţă, ruptura cu obiectul şi preferinţa pentru spaţiu gol încearcă să spună ceva despre alte goluri şi goliri.

Nu o singură dată m-am întrebat în timpul spectacolului ce intenţie ascund firele de gută atârnate de tavan. Reflectau frumos lumina – aproape-curcubee – dar dincolo de asta, de ce e nevoie de o izolare? Răspunsul l-am primit când am privit mai atent afişul spectacolului, care înfăţişează un ring de box. Cockoşi e o piesă despre luptă. De fapt, despre lupte.

Citește articolul complet pe site-ul liternet.ro.