Cockoși în Teatrul Azi

posted in: Cronici | 0

Adrian Mihalache  Teatrul AZI

Dilema unui tanar gay

Mike Bartlett este un tanar dramaturg britanic (33 de ani) care se bucura de mult succes, ajungand repede, de la Royal Court Theatre (teatru incubator pentru tinere talente), la Royal National Theatre, chiar in sala Olivier. Piesa Cock a avut premiera absoluta la Royal Court, in 2009, iar, in 2010, a primit premiul “Laurence Olivier. Ea se joaca acum la Teatrul Act din Bucuresti, cu titlul Cockoși, in regia lui Horia Suru, care semneaza si traducerea textului. Alegerea piesei este inspirata, deoarece este scrisa cu nerv, cu verva, dar si cu sensibilitate. Tema este relatia homoerotica si dificultatea de a iesi din ea. Este interesant cum a fost tratat acest subiect in literatura dramatica, in functie de cultura dominanta a fiecarei epoci. Shakespeare nu doar ca nu trebuia sa-si ia precautii, avand in vedere ca, in perioada elisabetana, homosexualitatea era privita cu ingaduinta si chiar cu simpatie, dar folosea cu abilitate restrictia ca rolurile feminine sa fie jucate de baieti in travesti, astfel incat sa potenteze ambiguitatea relatiei. Dupa redeschiderea teatrelor, in timpul Restauratiei, dramaturgi precum Congreve si Vanbrugh au propus piese extrem de picante, dar de orientare hetero. In Franta, s-ar putea gasi unele elemente la Moliere, dar doar printr-o interpretare fortata. A venit apoi vremea badinajului lui Marivaux si a sentimentalitatii romantice, care nu lasau loc pentru insinuari pidosnice. Un dramaturg cu orientare sexuala afisata, ca Oscar Wilde, iar, mai tarziu, altul mai discret, W.S. Maugham, au separat net demersul lor dramaturgic de preferintele lor intime. Tennessee Williams s-a multumit sa se puna pe el insusi in scena, prin intermediul eroinelor lui fascinante. Henry de Montherlant a fost mai indraznet in piesa Orasul al carui print este un copil, in care punea in scena atractia exercitata de un elev asupra profesorului sau, intr-o scoala catolica. Cand a venit vremea tolerantei, tensiunile acumulate au rabufnit, iar SIDA n-a facut decat sa complice situatia, adaugand o nota tragica. Ca urmare, am avut parte de piese incrancenate, ca Ingeri in America a lui Tony Kushner. Astazi, cand comunitatea gay se bucura de toate drepturile, inclusiv de dreptul la imagine, cand persoane de acelasi sex se pot casatori si pot recurge la procreatia asistata medical, tonul dramaturgilor preocupati de fenomen s-a relaxat, ba chiar a devenit ironic. Acest fapt rezulta din demersul autorului si actorului Guillaume Gallien, discutat intr-un alt articol din acest numar, ca si din piesa de care ne ocupam aici.

Doi baieti se iubesc sincer si total, dar unul dintre ei se simte atras de o femeie si vrea sa-si schimbe optiunea initiala. Partenerul sau, dar si tatal acestuia, care s-a resemnat sa “consimta” la relatia celor doi, il someaza sa se declare: este gay, sau este hetero? Baiatul aflat in dilema refuza o asemenea optiune, pentru ca el se afla intr-un spatiu vag si destul de larg, aflat intre polul masculin si cel feminin. El nu vrea sa opteze intre doua identitati generice, ci intre relatia cu aceasta fata si relatia cu acest partener. Pana la urma baietii raman impreuna, iar tata, se pare, se combina cu fata. Personal, as fi preferat ca partenerul tradat sa se decida sa cucereasca, el, fata, lasandu-l pe indecis cu dilema lui. Situatia ar fi fost similara cu cea din Act Venetian, unde sotul inselat incepe cu amantul un proiect comun, parasind-o amandoi pe Alta in ceea ce in Venetia se numeste, acqua alta. Desi deznodamantul nu este bine motivat, piesa ramane interesanta, vioaie si spirituala.

Traducerea lui Horia Suru este fluenta, buna, cu exceptia faptului ca e prea mult presarata cu expresia “imi pare rau”. Se stie ca englezul face abuz de “I am sorry”, dar acesta este doar un tic, care in original trece usor, dar, in traducere, devine putin cam insistent.

Ca regizor, Horia Suru a asigurat un ritm excelent, a scos in evidenta replicile de efect si a stiut cum sa faca personajele sa interactioneze in jocul non-verbal, astfel incat sa se mentina la egala distanta intre retinerea pudibonda si contactul corporal inestetic.

Steliana Stefanescu a construit un decor ingenios si perfect adecvat. Spatiul este delimitat de o retea fina, rezultand un fel de colivie care inchide personajele in situatie. Intrarile si iesirile se fac printr-o pasarele cu cabluri flexibile, ceea ce sugereaza incertitudinea si dezechilibrul. Tinerii actori sunt atasanti si interesanti. Vlas Nemes, partenerul pe cale sa fie abandonat, construieste rolul din atitudini si miscari caracteristice membrilor comunitatii gay, ceea ce nu e deloc rau, doar putin cam previzibil. Fulvia Folosea are latura voltuntara de Julieta (in fond, Julieta este cea care il fereste pe Romeo de mrejele pe care i le intinde Mercutio), este mai mult decat o “fata buna”, are farmec, dar si fermitate. Credem, insa, ca interpretarea ei ar fi trebuit imbogatita cu nuante si detalii, astfel incat sa fie mai putin schematica. Ionel Mihailescu este excelent in rolul tatalui intelegator, care intinde mana noii generatii, fara a-si impune propriile valori. Dar contrastul dintre experienta lui si a celorlalti se simte ca un dezechilibru in spectacol. L-am lasat la urma pe cel mai important din distributie, pe Rares Florin Stoica. Tanarul actor este o revelatie. Fara gesticulatie exagerata, sugereaza energie mocnita. Atitudinile lui corporale sunt expresive chiar in absenta miscarii. Stie sa-si stapanesca mainile, fara sa le intepeneasca. Expresia faciala este mereu schimbatoare, dar controlata. Ochii ii stralucesc, obrajii ii vibreaza. Costumatia il ajuta, dar el este cel care stie sa se ajute de ea.

Nu pot sa inchei fara sa citez una dintre cele mai bune replici din piesa: “e mai bine sa faci dragoste cu o femeie, pentru ca te face sa te simti mai inteligent”.

Teatrul Act din Bucuresti – Cockoși de Mike Bartlett. Traducerea si regia: Horia Suru. Scenografia: Steliana Stefanescu. Distributia: Rares Florin Stoica, Fulvia Folosea, Vlad Nemes si Ionel Mihailescu. Data premierei: 5 februarie 2014.

Revista Teatrul AZI – numerele 3-4/2014 | foto Adi Bulboaca