Cockoși (Dilema Veche)

posted in: Cronici | 0

Oana Stoica   Dilema Veche

Femeia vrajbei noastre

Imaginează-ţi că partenerul tău de viaţă tocmai te-a părăsit. Mai mult decît atît, te-a părăsit pentru altcineva. Care ar fi strategia ta de recucerire? Te poţi gîndi la asta mîine, precum Scarlett O’Hara, dar dacă acel mîine este azi?

Triunghiul amoros generează aceleaşi probleme întotdeauna, indiferent de schimbările de optică ale societăţii: suferinţă, incertitudine, frustrare, lupta pentru afecţiunea celuilalt. Şi asta pentru că, oricare ar fi compoziţia triunghiului, tot despre dragoste este vorba. Dramaturgul britanic Mike Bartlett imaginează o relaţie între o femeie şi doi bărbaţi, „obiectul“ disputei fiind unul dintre bărbaţi, fără ca ăsta să fie elementul esenţial (homosexualitatea apare în literatură din Antichitate, de exemplu, în Iliada lui Homer, sub forma „prieteniei“ dintre Ahile şi Patrocle). Identitatea de gen este un subiect din ce în ce mai prezent în spaţiile de joc româneşti (în străinătate, aceasta este una dintre temele cel mai des chestionabile de către artişti, iar viziunile asupra subiectului sînt diverse şi în continuă schimbare). Ceea ce este interesant la piesa lui Mike Bartlett (cîştigătoare, în 2010, a Premiului „Laurence Olivier“, cea mai importantă distincţie britanică pentru dramaturgie) este faptul că se concentrează pe disconfortul ambiguităţii, în egală măsură sexuală şi afectivă, cu toate consecinţele sale.

(…) Construcţia piesei se axează pe ideea de meci, sugerată de titlu (şi accentuată în varianta românească, ce trimite la luptele de cocoşi, aparent comice, în realitate sîngeroase). Prin urmare, structura dramaturgică se realizează din scene (lupte) de doi, cu punct culminant în bătălia finală dintre cei doi pretendenţi la inima lui John. Jocurile puterii în relaţia triunghiulară prilejuiesc treceri abile din registrul dramatic în cel comic, în care se chestionează posibilitatea fericirii, intimitatea şi distincţia incertă între sexualitate şi afect.

În spectacolul Teatrului Act (coprodus de Asociaţia ENTHEOS şi GrayPlay Performing Arts, premieră naţională a textului), regizorul Horia Suru se foloseşte de sugestia titlului şi de structura dramaturgică pentru a configura show-ul ca un meci de box. Decorul (Steliana Ştefănescu) este construit din pereţi de fire transparente, care decupează un cub în interiorul căruia personajele îşi expun zbaterile. O latură sugerează un ring de box, celelalte trei creează imaginea unei cuşti (aceeaşi idee scenografică apare şi în versiunile americane: fie spaţiu-arenă pentru a facilita expunerea, fie ring de box, care să sugereze lupta). Ce închide acest spaţiu? Sînt mai multe răspunsuri posibile: lupta pentru putere într-o relaţie, nesiguranţa, confuzia identităţii, limitele proprii etc. Disputele se derulează în reprize, victoriile şi eşecurile sînt temporare, pînă la bătălia finală pe care cei doi combatanţi, „premiul“ (John) şi „antrenorul“ (tatăl lui M) o poartă ca pe un meci, unul verbal, cu argumente logice, emoţionale şi lovituri nepermise, fără a fi cu nimic mai prejos în producerea suferinţei decît o luptă fizică. Pe acelaşi sistem este coregrafiată şi scena de sex (prima întîlnire a lui John cu o femeie) care se consumă cu personajele îmbrăcate, la distanţă, ca un duet în care provocarea, comică în felul ei, vine din ce se spune, nu din ce se vede. Poate că singurul lucru care ar putea şoca este sărutul gay, şi asta nu din pricina actului în sine, ci a apropierii de public, ceea ce îi face vulnerabili pe actori.

Piesa lui Bartlett nu este despre homosexualitate, ci despre cum păstrăm relaţii, chiar dacă ne fac rău, doar din cauza fricii de nou. Şi asta este valabil pentru orice fel de relaţie.

Cockoşi este un spectacol curajos, despre cine sîntem şi pe cine iubim. Şi despre cît de greu e să aflăm asta.

Citește articolul complet pe site-ul Dilema Veche.

Leave a Reply