*
Un crocodil mic ce te mușcă de inimă…
La serbarea a 70 de ani de existență, Teatrul „Bacovia” din Bacău a avut inspirația să propună un spectacol curajos și diferit de bătrânicioasele montări pe care le are prin repertoriu: Crocodil, de Elise Wilk, în regia lui Horia Suru. Pur și simplu un spectacol tulburător, relevant prin emoțiile pe care le dislocă dar și prin investigațiile delicate pe care le întreprinde în natura umană.
Crocodil nu e doar încă un spectacol cu și despre adolescenți, la fel cum remarcabilul text al Elisei Wilk depășește nișa acelei dramaturgii ce focusează pe „probleme ale tinerilor de azi”, sintagmă șablon de care am început să mă satur. Textul, lecturat inteligent de Horia Suru, se deschide către un discurs mult mai general și mult mai profund despre cum se declanșează prima oară mecanismele fericirii și ale nefericirii, despre traumă și vis, despre iluzie și deziluzie, despre întrebări fără răspuns care pândesc pornirile în viață. Scris inițial sub forma unei monodrame, piesă câștigătoare, în 2017, a concursului anual de gen de la Bacău, Crocodil devine acum o poveste plurivocă, alternând relatarea la persoana I, cu secvențe dialogate, și provocându-ne la o privire-imersie în existența de zi cu zi a unor personaje de la marginea adolescenței (clasele V, VI, sunt reperele pe care ni le oferă dramaturgul). E o perioadă a începuturilor, un timp când, pe solurile pure ale umanului, încolțesc suferințele, metaforic ilustrate prin acel „crocodil mic ce te mușcă de inimă”. Moartea tatălui, ambiguitățile sexuale și de identitate erotică, temele diferenței, îndoiala, nelămuritul sentiment al iubirii, fantasma cunoașterilor de sine, colțurile ascuțite ale singurătății – sunt doar câteva din fațetele ce ni se dezvăluie pe parcursul unui spectacol pe cât de alert, pe atât de poetic construit.
Patru personaje devin voci interioare și exterioare ale unor copii. Distribuția este atipică, nevizând formula standard a actorului așezat în personaj. Fiecare actor își asumă din mers o perspectivă, apoi o alta, într-un foarte abil și coerent păienjeniș de relații și situații. Totul e fluid și relativ, dând poveștii un aer general valabil. O situație de viață – dependența de celălalt – este elegant translată în teatru: fiecare replică depinde de o alta, într-un lanț al măruntelor, dar esențialelor cauzalități. Apelând frecvent la convenție, Horia Suru construiește lumi în miniatură. Ele evocă, deopotrivă, spații fizice, concrete, dar și spații interioare. Întregul decor al lui Romulus Boicu poate fi oricând „citit” în cheie intimistă, relief al psihicului uman, însă gata oricând să releve forme recognoscibile ale cotidianului: un parc de joacă, un ștrand, un bloc în noapte (superbă imaginea respectivă!), un interior de autobuz etc. Exuberanța adolescentină este permanent dublată de griurile neliniștitoare, tot așa cum formele geometrice asistă impasibile și grave la iregularitățile unor sentimente. Oglinzile neostentativ așezate pe unul dintre pereții Sălii mici în care se joacă, acoperite cu grafii copilărești, reflectă exact cât trebuie să reflecte dintr-o realitate mereu provizorie. Este o scenografie care îmi spune că am procedat corect nominalizându-l pe Romulus Boicu la premiile UNITER (pentru scenografia de la Wolfgang). Și că tânărul scenograf trebuie urmărit în tot ceea ce face!
Spectaculos, teatral și de neuitat este acel moment din spectacol când un mașinist ridică draperia de pe un alt perete al Sălii: în fața spectatorilor uimiți, se dezvăluie realitatea cealaltă, realul …adevărat, așa cum este el conținut de Bulevardul „Nicolae Bălcescu”. E una dintre experiențele majore pe care, de-a lungul acestor ani, le-am trăit în sălile de spectacol: subit, ficționalul se îmbibă cu real, în povestea Elisei Wilk se amestecă – personaje de figurație involuntară – trecători ce calcă prin seara de octombrie. Șocul nu se termină aici: unul dintre actori deschide ușa peretelui de sticlă. Teatrul se deschide spre lume. Horia Suru supralicitează, conștient de mizele majore ale soluției sale. Din sală, urmărim spectacolul ce continuă acum afară, pe trotuarul din fața Teatrului „Bacovia”. Adrenalină, emoție pentru clipă, dar și pentru siguranța actorilor. Detașare de spectacol și, totuși, implicare până peste cap. Cumul de stări, solidaritate. Relația, această temă de studiu teatral, nu mai ține acum doar de actori; firele ei ne reunesc pe toți într-o comunitate-martor la ceva pe cât de frumos, pe atât de trist.
E o doză considerabilă de poeticitate în spectacolul unui regizor ce operează delicat, asemenea unui neurochirurg, cu stări de o fragilitate extremă. Obsesivă, aceeași linie melodică ce deschide Crocodilul îl și închide, într-un iluzoriu happy-end cu un tată ce își îmbrățișează la piept copiii pierduți odată pentru totdeauna.
Toți cei patru actori (nu pun aici la socoteală episodica apariție a lui Dumitru Rusu în rolul Tatălui) joacă într-un impecabil cod al firescului. Nu apelează la compoziții, ci practică o foarte bună exorcizare a copiilor din ei. Nu există nicio singură notă de falsitate în întregul spectacol. Convenția se naște de la sine și te confiscă. Andreea Darie, promptă, profesionistă până în vârful unghiilor, mereu disponibilă, îmi reconfirmă unul dintre pariurile din trecut. Sper să o ferească zeii teatrului de spectacole care să nu o merite… M-am bucurat să îl regăsesc mult maturizat de Tudor Hurmuz; a reușit să scape de o anume exterioritate pe care i-o semnalam încă de pe vremea studenției și să inițieze un vast procedeu de auto-șlefuire; în nu puține secvențe din Crocodil a arătat că știe meserie. Foarte bun, la rândul său, Ștefan Huluba, apt de interiorizări complexe, excelent partener de joc și încasator de replică. O surpriză plăcută a fost pentru mine Mara Lucaci, încă studentă la Teatru, însă pregătită pentru provocări de acest fel. E din povestea care trebuie! Mai e crocodilul, personaj abstract în care noi înșine, spectatorii, ne-am simțit vag distribuiți… Deși, mă rog, fiecare cu crocodilii lui…