Beatrice Lepădat despre Cockoși

posted in: Cronici | 0

Beatrice Lepădat   liternet.ro

Între firele translucide ale pereţilor discreţi, fapte de o indiscreţie cutremurătoare răstălmăcesc şi bulversează destinele a trei personaje istovite de neputinţa de a-şi ieşi din propria carne. Dacă ar putea face asta, poate că ar fi mai aproape de idealul de a-i face fericiţi pe cei iubiţi, care la rândul lor sunt consumaţi de conştiinţa unei identităţi prea flexibile, prea imprevizibile şi, deci, prea constrânse de pasta aceasta informă numită viaţă.

Horia Suru, cunoscut deja publicului bucureştean ca regizor al spectacolului LSD Theatre SHOW, s-a apropiat de data aceasta de textul dramaturgului englez Mike Bartlett, în original intitulat Cock, pe care l-a montat recent la Teatrul Act. Distinsă în 2010 cu premiul “Laurence Olivier” pentru dramaturgie, piesa este remarcabilă nu prin curajul de a aborda tema homosexualităţii şi a altor concepte colaterale legate de gender issues, ci mai degrabă prin onestitatea şi cruzimea cu care se apropie de subiectul investigaţiei sale. Sub îndrumarea tânărului regizor, trei absolvenţi de teatru de la Cluj, discipoli ai profosorului Miklós Bács, reuşesc să provoace publicul – chiar şi pe acela care se consideră aprioric open-minded şi tolerant – să intre în labirintul sfâşietor al interogaţiilor identitare. Lui Rareş Florin Stoica, Vlad Nemeş şi Fulviei Folosea li se alătură Ionel Mihăilescu, a cărui subtilitate actoricească îşi găseşte perfect locul în jocul efervescenţelor create de cele trei personaje mai tinere.

În cele aproximativ 90 de minute în care asistăm la “scene dintr-o căsătorie”, cei patru actori transformă spaţiul mic şi auster pe care îl au la dispoziţie într-o platformă ce încapsulează toate luptele fiecăruia cu el însuşi şi cu Celălalt. Dincolo de scenografia riguroasă şi inteligentă a Stelianei Ştefănescu, umplerea cu semnificaţie a spaţiului de joc este meritul actorilor. Aceştia au demonstrat că pot manevra într-un spirit echilibrat şi atent gândit un cadru scenic care tocmai prin minimalismul său îi expune fără cruţare şi îi obligă să deţină un control brechtian asupra personajului, trebuind, în acelaşi timp, să genereze autenticitate. Aceeaşi bucată de podea serveşte pentru stabilirea unui tipar de relaţii de putere, precum şi pentru chestionarea şi punerea lor între paranteze.

(…) Rareş Florin Stoica, Vlad Nemeş şi Fulvia Folosea sunt mai mult decât trei “speranţe” ale teatrului românesc. Posesori ai unui talent care nu le permite nici auto-indulgenţă nici menajamente, cei trei îşi trăiesc jocul atât de visceral şi de cerebral totodată încât este evident că pentru ei actoria este o formă de autosacrificiu ritualic. Dacă se vor menţine aşa cum am avut şansa să îi vedem în data 9 martie 2014 la Teatrul Act, este cert că le va imposibil să cadă prea curând în clişeu sau să îşi diminueze instinctul actoricesc fioros. Prin Cockoşi, Horia Suru se detaşează fără povara responsabilităţii sociale de restul regizorilor tineri care au abordat gender issues în producţiile lor în ultimii ani.

(…) Prin construirea unei retorici a angoasei şi prin fragilizarea oricărei arhitecturi erotice încadrabile într-un gen, Horia Suru oferă publicului bucureştean expunerea dezechilibrantă a conştiinţelor unor nevinovaţi care îi fac pe alţi nevinovaţi să sufere. Cu toate inserţiile delicios comice şi ironia intelectuală din Cockoşi, la capătul acestei avalanşe de emoţii şi interogaţii hiperlucide, doar acelaşi demon batjocoritor al anatomiei în răspăr ar mai putea să râdă fără să amorţească de spaima propriului ecou.

Citește articolul complet pe site-ul liternet.ro.